Nu, nu ma-ntelege gresit.

Nu te plac. Nu aleg sa-mi petrec zilele cu tine. Nu vreau sa ma chinui sa caut subiecte de discutie dimineata, la tigara amortita. Sa zambesc, sa-ti cant La Multi Ani, sa ma bucur ca ala micu’ al tau are bulina alba la “gradi”. Nu vreau sa-mi urezi La Multi Ani pe 31 iulie, sa-mi cumperi un cadou, sa mergem in team-building. Nu te plac. Nu as sta de vorba cu tine la o bere altfel. Nu avem ce discuta. Munca ma-nghesuie cu tine intre placi de pal, fire de retea si sedinte. Munca ma-nghesuie cu tine in lift, in metrou la ora de varf, la coada la cantina pe la 12. Munca ma preseaza sa ma abtin sa-ti spun ce cred cu adevarat despre tine. Impartim un kil de zahar la bucatarie, niste role de hartie igienica, niste bidoane de La Fantana, o extensie de mail si o usa de intrare/ iesire. Da, avem in CV ceva comun. Atat.

Nu, nu ma-ntelege gresit. Nu e nimic in neregula cu mine. Doar ca nu te plac.

მიყვარხარ, ჩემი ტკბილი ტკივილი

Azi m-a întrebat cineva de ce nu ascult muzică veselă. De ce m-aș uita către un fericit, un îmbătat în ignoranța sa? De ce să nu apreciem durerea, căci durerea în sine scoate valoarea și puterea la iveală?

Din durere se nasc marile valori, se nasc oameni, se nasc romanțe, războaie, schimbări…

De ce să nu apreciem DUREREA? Să o îmbrățișăm. Dorul, jalea, dezamăgirea, deznădejdea, sfâșierea… Singurătatea, oricât ar preaslăvi-o mulți, e tot o formă de durere. Și știm deja că singurătatea ne apropie de noi, de gânduri, de neant. Oricât m-aș feri de cuvinte pompoase și pretențioase, mereu voi sta eu cu mine, durerea și dezamăgirea mea, și voi gândi pentru mine în cuvinte… pompoase.

Exercițiu de gândire: ce frumuseți, măreții umane s-au născut din fericire? Nici chiar piramidele nu s-au construit din veselie și pentru un scop vesel, nici drumurile lumii nu s-au bătătorit pe burți pline și pe cunoaștere, pe mulțumiri.

De ce să ascult muzică veselă? Muzica “veselă” e la un pas de manelele care-mi spun “că-s cel mai tare din parcare, am dolari, am valoare.”

Asta e o întreagă dezbatere. O altă dezbatere.

 

Furie.

Am fost puțin timp printre ei. Printre acești “cunoscători în ale net-ului”.

Acești hipsteri ordinari care tastează de la un Mac lucios și care beau cafea de la Starbucks. Acești pseudo-specialiști, acesti deloc-intelectuali. Acesti experți în social-media, SEO, marketing, advertising și alte rahaturi de genul.

Aceștia sunt oamenii care aberează că cunosc consumatorul, userul, internautul.

Acești ordinari care mă consideră pe mine o pițipoancă cu IQ îndoielnic și preocupări Farmville/ unghii false/ rochițe la ofertă/ochelari de soare la reducere/ cocktail în clubu ăla de fițe/ chiloți dă firmă cu dantelă.

Cum ziceam, dacă ar fi să mă iau după banner-ele pe care mi le servește Facebook, sunt o mare pițipoancă.

Am acum o stare deloc prietenoasă, deloc îngăduitoare.

Mă întreb… cât rahat trebuie să înghiți ca să trăiești decent, în colțul tău? Câți cocalari scuipători trebuie să ignor? Câți țigani scandalagii trebuie să evit pe stradă? Câte manele și rahaturi dance trebuie să ignor? Câți tărani prost-crescuți trebuie să întâlnesc într-o zi? Câtă mojocie trebuie să înghit? Câți hipsteri ecologiști/ vegetarieni îmi este dat să întâlnesc zi de zi?

Și apoi mă întreb. Dar de ce? De ce să ignor eu? Să las eu de la mine, să empatizez eu, să evit, să nu pun la suflet? Până la urmă asta-i lumea în care îmi e dat să trăiesc. În acest buncăr îmi duc traiul, grijile, aspirațiile, facturile și deziluziile.

De ce? Pentru ce?

Parolat: Frântură.

Acest post este protejat de parolă. Ca să-l vezi, te rog introdu parola:

Parolă:

Goliciune.

Mă gândeam în seara asta. Cada era plină, era cald în baie. Și a fost acel scurt moment în care lași pijamaua să cadă. Moment în care te intersectezi cu oglinda. Oglinda care nu-ți atrage atenția la acele kilograme în plus/ minus. Mă refer la oglinda aia care te trage de mânecă: băi, ești tu oare fericit?

Poate fi chiar un perete alb și tern, poate să fie o perdea care flutură, o pilotă groasă iarna sau o briză călduță pe plajă la Corbu în iunie. Mă refer totuși la oglindă ca la ceva care… ei bine, care reflectă. Stări, aspirații, evaluări. ETC.

În fine, revin. Știi sigur momentul ăla. N-ai intrat încă în cadă, nu te-ai învelit cu apa fierbinte. Ești gol, desculț și în tranziție. Ce gândești atunci?

Și invariabil îmi vine în minte: http://www.lecturirecenzate.ro/2011/06/08/lecturi-hainele-cele-noi-ale-imparatului/

Când a fost ultima dată când ai fost gol și când te-ai simțit protejat, liber și natural?

 

 

 

5 țigări

Nu știu câți dintre noi pot spune deschis că sunt mulțumiți de viața pe care o au. Puțini, puțini.

Mă întreba cineva în seara asta de ce nu sunt mândră că sunt româncă. Vai, dar asta e o întreagă epopee. Cu politicienii noștri pă centru. Sincer, mi se pare de prost gust să întrebi acum un tânăr român de ce nu îi place România, de ce nu e MÂNDRU că e român. E evident, Alex.

Acum, ce vroiam eu să zic e altceva. Lăsând România deoparte, lăsând contextul la o parte. Lăsând regretele personale, facultatea pe care nu am avut curaj sau ocazia să o urmăm, excursia în jurul lumii pe care nu apucăm să o facem, sănătatea impecabilă și programată, cardul ăla de economisire… Lăsând deoparte geaca de piele sau concertul pe care nu l-am prins, băiatul pe care îl iubim în sinea noastră și cu care ne dorim o poveste de telenovelă, silueta pe care nu o avem sau firele alea bogate de păr blond/ negru/ roșcat pe care ni le dorim cu toții, lăsând dantura deloc perfectă cu care am fost înzestrați… Memoria prea mică aparent a calculatorului/ telefonului/ tabletei/ chiar a creierului…

Uitând de prietenii vechi și buni care au plecat din viața noastră, uitând de rudele sub lemnul rece, umed, de pin… Uitând palma usturătoare primită în copilărie. Uitând aspirația noastră de a explora/ analiza/ picta/ fotografia lumea…

Uitând de toate astea… de ce nu suntem fericiți?!

http://www.youtube.com/watch?v=acCzIUE8qwc

Bărbații.

Ăsta ar fi un post, să-i zic așa, un post la care trebuia să mă gândesc. Să meditez, să cântăresc. E în final o temă de gândire pentru viață, asta mai ales dacă ești o femeie cu înclinații hetero.

Dar miza e mare. Dacă ar trebui să meditez o viață să scriu aici 3 rânduri pe care nu le citește nimeni, atunci de ce să aștept? Nu am pretenția să scot cărți, să mă citească nimeni. Nu am nici măcar pretenția să fiu coerentă.

Despre bărbați pot spune doar că îmi complică viața. Nu știu să mă comport cu ei, cum nici cu femeile nu știu să mă comport. Nu știu care-s replicile potrivite, nu încerc să mă fac plăcută, nu am părul lung și fundul bombat ascuns strategic în blugii dă firmă și dă mare modă. Nu râd discret, nu mă amețesc la o bere și apoi să mă înroșesc timid să-mi fac poze cu prietena cu buzele țuguiate și aproape lipite.

Nu știu nici fotbal nici WoW, nu mă pricep nici la microprocesoare, nu pot lega 3 propoziții cu un bărbat. Fie sunt fata de gașcă, fie antipatica_care-și ia prietena din club când a băut prea mult. Deci oricum nu sunt pe lungimea AIA de undă.

Mișcarea browniană

Dacă mă gândesc la orele de fizică, îmi amintesc de mișcarea browniană, de resorturile din manual, de profa dintr-a șaptea, căreia i se spunea Libelula, de emoțiile de la început de clasa a noua.

De încercarea de a face meditații cu proful meu, și, mai ales, de răspunsul lui: “Eu nu fac meditații decât cu olimpicii.”

De cele 2 meditații cu profa brunetă găsită de mama, și de decizia mea înțeleaptă de a nu mai merge la meditații.

Îmi amintesc de clasa a 10a, de momentele mele de glorie, de admirația profului atunci când mi-a zis discret după oră: “Dănilă, n-ai vrea tu să încerci o olimpiadă?”.

Îmi amintesc de manualul de rusă furat din laborator, în clasa a 12a.

De bătaia pe care prea înalta mea colegă de bancă mi-a aplicat-o înainte de oră , de tragedia aproape grecească_ care-a urmat.

Îmi amintesc de Re., de H. și de Ț.. De rezolvările literaLe, cu creta prea mică tremurând printre degete.

Îmi amintesc de cartea împrumutată de la bibliotecă de P., Einstein și Teoria relativității, și de replica mult prea seacă și totuși suculentă a profului la vederea coperții, așezate deloc ostentativ pe bancă la ora de fizică.

Desigur că nu am uitat și de mitul notei 3: Nu scapi din liceu fără un 3 de la Re.. Ei, uite, surpriză! Am scăpat, și chiar mă simt un om privilegiat, poate chiar inteligent, deloc studios, dar poate chiar sclipitor.

Și n-am uitat de șlitul-minune, de creta de la spate asezonată cu degetul buclucaș.

Și să nu uit de zvonurile despre proful nostru și despre bunăciunea de la franceză care preda la C.

Să ne amintim de șah, de ireversibil, de “Dăăăănilăăă, ia ieși matale la tablă”.

De râsul acela înfundat atunci când proful spunea o glumă mult prea reușită, dar, prin gravitatea situației și prin riscul de a fi scoasă la tablă, la care nu se cădea să râzi cu poftă.

Și îmi amintesc cu drag că Re. a fost singurul prof de care m-am ascuns toată clasa a 12a, cu plasturi, să nu-mi descopere cercelul din buză.

Și cam atât după 6 ani de fizică. Dar dragi amintiri, dragi, dragi.

O

O dimineață târzie,

O cană de cafea rece,

O pisică leneșă,

O țigară aprinsă,

O melodie în fundal,

O fotografie emoționantă,

O încăpere nemăturată,

O fereastră fără perdele,

O mănușă rătăcită,

O datorie la întreținere,

Un om.

 

Corporația. Cu C mare.

Dacă detest acum ceva mai mult pe lume, în afară de consumerism, atunci e Corporația.

Corporația aia spălătoare de creiere și de identități. Vei spune că Corporația încurajează individualitatea, creativitatea și dedicația. Da și nu. Da, cât timp are de încasat ceva. Dar acceptarea asta se oprește atunci când încalci Procedura și în general bunul demers al lucrurilor fără de sens și de substanță.

Dacă Corporația spune că ești un om pozitiv și optimist, atunci deja vii cu Soluții. Te lauzi cu viața ta searbădă, plină de Mango și Zara, mergi la Mall, joci bowling și mai nou mergi în Pub-uri să cânți joi seară la karaoke.

Te distrezi la team-building-uri, râzi finuț în ședințe la glumele șefului. Faci poante după Procedură și nu deranjezi pe nimeni. Nu contrazici decât constructiv și cu argumente solide, evident după ce vii cu Soluții. Nu trimiți mail-uri decât cu copii care dansează inocent sau cu animăluțe pufoase.

Dacă colega de la departamentul X are unghiile roz și ascultă house, nu îi spui în față că e o cretină și că te ștergi la fund cu principiile ei de viață. O accepți așa cum e ea și faceți schimb de like-uri pe Facebook. Eventual ai grijă să vezi partea bună din om (în afară de țâțe sau fund) și ÎNVEȚI CEVA DE LA FIECARE.

Dacă vii mahmur miercuri dimineață, nu spui că ai ieșit cu o noapte înainte să dai din cap în Fire. Eventual, spui că ai ieșit cu prieteni, că v-ați distrat și în general spui ce vor ceilalți să audă.

Concedii trase la indigo, aspirații impuse. Nu spui că vrei să bați lumea la picior, ci că pleci cu Air France în concediu. Că Blue Air e un căcat pentru căpșunari. Te duci la Londra să faci poze, să-ți dea colega cu unghii roz like pe Facebook.

Bei Salitos sau Cosmopolitan și porți tricouri cu inscripții de hipstăr. Porți tocuri sau pălăriuțe cu dungi gri. Te duci la H&M și apoi umbli 6 luni cu căcatul de plăsuță, pe care îl etalezi prin Pipera, la metrou, cu mândrie. Plăsuța în care cari o caserolă cu fasole. E până la urmă un statement. Visezi la un iPhone, asta dacă ești sclav și nu-l ai deja. Și dacă ai iPhone, visezi la 4S sau ce numerotări mai scot ăștia.

Vorbești cu ardoare de prezentări, conferințe și enumeri cu gravitate nume de străini din Corporație cu care faci schimb de mail-uri. Te privești cu mândrie – deh, nu mulți ajung aici. Nu mulți se calcă în picioare la ora 18:00 la metrou sau stau ca oile în trafic pe Barbu Văcărescu.

Șeruiești și pastezi, faci debriefing și ai meeting. Te simți important că trimiți mail la Andreea X., trimiți la client mail. Ai poate telefon de firmă și îți verifici mail-ul de serviciu în concediu. Pentru că ești implicat și pentru că ești important, ai responsabilități și pentru că îți pasă.

Dacă nu ai iPhone, ai BlackBerry. Și mai mult ca sigur îl lași neglijent pe masa din crâșmă. Să vadă lumea, să știe.

Și ești credincios. Poate că ai și o icoană pe birou.

Dar la petrecerea firmei bei cam mult și dansezi cu tipa de la contabilitate, dai din cap pe Thunderstorm, iar dacă ai tupeu, ești pasionat de munte, de fotografie, și porți papuci de skater la birou. Numai dacă ești cool.

http://www.youtube.com/watch?v=IoyzHxeSyb0

Și, să închei. C mare, de la căcat.