Mă gândeam în seara asta. Cada era plină, era cald în baie. Și a fost acel scurt moment în care lași pijamaua să cadă. Moment în care te intersectezi cu oglinda. Oglinda care nu-ți atrage atenția la acele kilograme în plus/ minus. Mă refer la oglinda aia care te trage de mânecă: băi, ești tu oare fericit?
Poate fi chiar un perete alb și tern, poate să fie o perdea care flutură, o pilotă groasă iarna sau o briză călduță pe plajă la Corbu în iunie. Mă refer totuși la oglindă ca la ceva care… ei bine, care reflectă. Stări, aspirații, evaluări. ETC.
În fine, revin. Știi sigur momentul ăla. N-ai intrat încă în cadă, nu te-ai învelit cu apa fierbinte. Ești gol, desculț și în tranziție. Ce gândești atunci?
Și invariabil îmi vine în minte: http://www.lecturirecenzate.ro/2011/06/08/lecturi-hainele-cele-noi-ale-imparatului/
Când a fost ultima dată când ai fost gol și când te-ai simțit protejat, liber și natural?
Greu să ne mai simtim naturali, goi şi liberi, dar şi protejaţi…
Mulţumesc pentru link !
Pentru cine are ochi să vadă…
Pentru cine n-are ochi să vadă, trăiască urechile! Şi nu se mai pierd multe aşa.
Măi Ralucă, tu vezi mereu o poezie în banalul existenței mele.
Dacă sufletul ar sângera
de fiecare dată când este rănit,
ce culoare ar avea sângele vârsat,
cum ar arăta rănile? s-ar vindeca?
de fiecare dată când privesc cerul
văd durerea sufletelor fulgerate,
norii încearcă să şteargă rănile.
nimeni nu ştie câte cicatrici
poartă un suflet.
nici măcar sufletul nu le ţine socoteala.
cerul musteşte de nori,
indiferent de anotimp