მიყვარხარ, ჩემი ტკბილი ტკივილი

Azi m-a întrebat cineva de ce nu ascult muzică veselă. De ce m-aș uita către un fericit, un îmbătat în ignoranța sa? De ce să nu apreciem durerea, căci durerea în sine scoate valoarea și puterea la iveală?

Din durere se nasc marile valori, se nasc oameni, se nasc romanțe, războaie, schimbări…

De ce să nu apreciem DUREREA? Să o îmbrățișăm. Dorul, jalea, dezamăgirea, deznădejdea, sfâșierea… Singurătatea, oricât ar preaslăvi-o mulți, e tot o formă de durere. Și știm deja că singurătatea ne apropie de noi, de gânduri, de neant. Oricât m-aș feri de cuvinte pompoase și pretențioase, mereu voi sta eu cu mine, durerea și dezamăgirea mea, și voi gândi pentru mine în cuvinte… pompoase.

Exercițiu de gândire: ce frumuseți, măreții umane s-au născut din fericire? Nici chiar piramidele nu s-au construit din veselie și pentru un scop vesel, nici drumurile lumii nu s-au bătătorit pe burți pline și pe cunoaștere, pe mulțumiri.

De ce să ascult muzică veselă? Muzica “veselă” e la un pas de manelele care-mi spun “că-s cel mai tare din parcare, am dolari, am valoare.”

Asta e o întreagă dezbatere. O altă dezbatere.