R.I.P.?

Am surprins azi o scenă. Aud afară muzică de înmormântare. Era un altfel de muzică, semăna cu un latino mai lent și sumbru. În fine. Știu că nu e bine să recunosc, dar îmi place să studiez o înmormântare. Ca babele alea. Ei bine, poate nu chiar ca babele alea. Dar îmi place să observ oamenii, muzica, comportamentul lor etc.

Revenind. Muzica deosebită mi-a atras atenția. M-am dus să mă uit. Era o înmormântare de țigani (se explică acum și muzica). Erau îmbrăcați viu colorat. În fine. Și convoiul trebuia să traverseze o intersecție. Cei care mergeau înaintea dricului au încercat disperat să blocheze circulația, ridicând mâinile și așezându-se în fața mașinilor. Până aici nimic ieșit din comun. Oameni îndurerați care își petrec soțul/tatăl/fratele/prietenul etc pe ultimul drum.

Ce m-a scârbit din cale-afară a fost un nene într-o mașină care claxona. Claxona convoiul. Extraordinar de nervos. Că  probabil din cauza convoiului el ajunge cu 2 minute mai târziu la destinație. Mizerabil gest din partea lui! Oameni îndurerați, care încearcă să petreacă măcar două minute în plus cu cel ce le-a fost soț/tată/frate/prieten etc. Și tu ce faci? Bucureștean cu coae ce ești. Claxonezi, gesticulezi, înjuri.

Venea și o ambulanță. A reușit să se strecoare prin mulțime astfel încât să nu deranjeze convoiul. Ambulanța da, șofeul nu.

Fi-ți-ar ceasul de aur să-ți fie, că bun mai ești!

Old fashioned

Îmi doresc din când în când să mi se deschidă ușa, să mai văd bărbați cedând locul femeilor în metrou (deși nu apuc), și lista poate continua. 

 

Când vin de la muncă și trec pe la super-market să iau de-ale gurii, atât de multe încât plasele îmi îndoaie spatele și scotocesc după cheie în fața scării blocului, și sunt 15 băețași chiar lângă mine, și când reușesc în sfârșit să deschid ușa blocului, ținând-o cu un picior în timp ce scot cheia cu o mână și cu cealaltă mână stăpânesc cu greu plasa prea plină, și niciunul dintre băețași nu schițează nici cea mai mică intenție de a mă ajuta – să țină dracului ușa aia 2 secunde să pot intra în scara blocului, și mai mult, stau și se uită (din fericire nu râdeau de mine, mira-m-aș), ei bine, în momente din astea… îmi pare rău.