Lucrez într-o zonă ok a orașului. Aproape de centru. Liniștite. Verdeață.
În schimb, în jurul clădirii în care se întâmplă să am biroul sunt câteva case. De țigani. Două în particular. Una de țigani cu bani. E kitsch-ioasă și au merțane din care… evident, răsună „muzica”. Și cocioaba de peste drum de birou. Mică, anemică, dărăpănată. Cu mulți puradei desculți în curte.
Vineri, 18:25. Ies de la munci. Scot telefonul să intru în contact cu lumea de dincolo de birou. 
Prin gardul cocioabei, un puradel creț își lipise fățuca de gard. Care era din ăla tip plasă.
- Tanti! Tantiii!! Tan-tiiiiiiiii!!!
- Da…
- Nu-mi dai și mie telefonul să-l sun pe tata? (avea în mână o cutie din aia de la sim, cu un număr lipit pe ea)
(Sunt naivă. Demonstrația, mai jos.)
- Ok, eu ți-l dau.
- Uite numărul. (îmi arată prin gard cutia)
Mă apropii. Interesul pe care i l-am acordat puradelului (sincer, nu mi-am dat seama dacă era fetiță sau băiat, atât de micuț era… ) a motivat alți doi puradei să vină, să „asiste” (probabil că-și luau notițe, erau mai mici decât cap-creț al meu).
- E pe Connex.
(S-a aprins becul. Aaa, deci să-ți dau telefonul să fugi cu el prin curte și dacă încerc să fac ceva să-l recuperez, să mă bată tac-tu… Ok, planul B. Repede. Copilul rânjea aparent inocent, un fel de Puss in boots. Zic: fuck, o fi țigănuș care vrea să mă fure cu sânge rece, dar cum să îl refuz? Aa, gata, știu, bag o minciună. Eu nu mint de felul meu, așa că mi-e greu să născocesc. Am reușit să storc: )
- Ăăăă, dar nu am minute. Îți scriu eu mesaj să-i trimiți. Ce spui? Minute n-am.
- Nu. (puradelul avea atitudine. Și probabil nu-i mergea schema cu telefonul meu, sau tac-su nu știa să citească un mesaj. Sau să citească.)
- Îmi pare rău, zic. (WTF? Am ajuns să-mi cer scuze de la țiganul care vrea să mă fure?)
- Nu-i nimic.
Întoarce zulufii simpatici și o taie.
Probabil la tac-su.
