Un post de-al Petricăi m-a făcut să rememorez o scenă care m-a enervat teribil, prin iarnă.
Așadar.
Stăteam într-o dimineață târzie de ianuarie-februarie în stație la Armenească. (Dimineață târzie = deja întârziasem al naibii de mult la birou.) Fumam. De draci.
Trecuseră toate celelalte 6 trolee/autobuze (în dublu sau chiar triplu exemplar), mai puțin al meu.
O bătrânică mă întreabă ceva de 311. Dau casca, răspund politicos.
Stă, stă.
Mă studiază (vedeam cu coada ochiului). Mă întreabă câți ani am (nu știu de ce, oare, dar eram convinsă că întrebarea era strict legată de țigara aprinsă din mâna mea dreaptă). Îi răspund. Chiar nu aveam chef de conversații, însă trebuia să fiu politicoasă. Trebuie, pentru că am bunici și nu pot concepe ca aceștia să fie tratați urât de către „putzoi jmekeri”. Astfel încât toți moșii din București (și nu numai) sunt bunicii cuiva.
Revenind.
Mă sfătuiește, pe scurt, să nu mai fumez.
Tanti: Bărbații se uită la tine, te studiază, dar întorc capul când văd țigara. Că bărbații nu se uită la fete care fumează.
Eu: Îmi asum acest risc. 
Mă întreabă de școală (surprinsă apoi de faptul că am absolvit). Răspund din ce în ce mai sec.
Stă, stă.
Tanti: Dar tu nu ești din București.
Eu: (zâmbesc) Nu.
Tanti: Ești din Moldova!
Eu: (zâmbind sincer, naiva de mine… ) Daaa! Cum ați ghicit? 
Tanti: Păi da, ați tăbărât toate în București!!!
M-am gândit la bunici, mi-am înghițit cuvintele.
Și da, sunt din Moldova. Moldova mea de suflet, cu oameni simpli, sufletiști, oameni simțiți, oameni cu valori.
Și dacă replica este „Du-te înapoi în Moldova ta!” vă răspund simplu: „Aș vrea. Chiar mâine m-aș întoarce. Sunt legată de un oraș îmbâcsit, dar sper să pot scăpa odată.”
