Un rucsac și-un vis

Standard

Un post drăguț mi-a amintit încă o dată de marea mea dorință. De marea provocare la care mă gândesc de vreo 5-6 ani. De călătoria vieții mele.

Eram prin liceu și-mi doream să fac un an pauză până la admiterea la facultate. Logic, mi-au sărit toți în cap. Dar eu am continuat să visez. Și, mă gândeam, ce să fac eu cu anul acesta?  Cum să-l fructific?

Eram într-o scurtă vacanță la mama, în Italia. Întreabă o italiancă de un ajutor la bucătăria restaurantului ei, pentru câteva zile. M-am oferit, un bănuț în plus nu strică. 🙂 A fost primul meu „job”. Am lucrat 3 zile, câte 17 ore. Nu exagerez. 17 ore, în picioare. Spălam vasele în bucătăria restaurantului. Nu aveam voie să mă așez, fugeam la budă ca să-mi pot odihni picioarele câteva momente.  Fumam cu bucătarul, un egiptean simpatic, pe ascuns, în spatele bucătăriei.

Eram epuizată seara. Adormeam instantaneu (eu în general mă zvârcolesc zeci de minute până la grandiosul Zzzz Zzzz).

Plata a fost mizerabilă. Bine, atunci mi se părea extraordinar. Mi-am cumpărat un telefon cu bănuții strânși. Eh, eram copil. 🙂

Luam prânzul pe la ora 15, după ce plecau clienții.

Nu vorbeam o boabă de italiană, iar ei, o boabă de engleză.

Și totuși îmi amintesc cu mare plăcere de acele 3 zile. Și uite de ce…

Restaurantul se afla pe un munte privat (da, un munte privat!). De pe terasa restaurantului se vedeau pădurile, un golfuleț fantastic la mare, apusul. În rest, câteva vile cochete și destul de retrase.

Oamenii la care am lucrat: EA – italianca cochetă, născută în Roma, delicată, feminină. EL – italiano vero, sânge latin, ma che cazzo la fiecare 10 minute… Aveau un câine bătrân și epileptic pe care îl hrăneau, ca-n Lady and the Tramp, cu chifteluțe, în spatele bucătăriei.

După-amiaza se închidea restaurantul și după ce mâncam și noi, mergeam la o baie în mare.

În acele 3 zile am învățat să vorbesc italiana. La nivel de începător, dar e ceva.

Ei bine, acele 3 zile pentru mine au însemnat o crâmpeie din viața unor oameni pe care nu-i întâlnesc în România. O cultură diferită, reflectată în cotidian.

Și atunci mi-am zis: Da, asta vreau să fac în anul acesta! Să-mi iau rucsacul în spate, să plec din sătuc în sătuc, din orășel în orășel, să strâng bani numai cât să plec mai departe. Un fel de Work&Travel european. Să stau o lună într-un orășel pitoresc în Belgia, apoi să plec poate către Franța, sau Grecia, sau mai știu eu, fără un plan anume…  O singură regulă: o lună în fiecare „locație”.

Experiențele din anul pe care îl tot visez de atunci nu s-ar putea compara cu ani buni în multinațională.

Și totuși merg la muncă și mă leg tot mai mult de o viață pe care (poate încă) nu o înțeleg și nu mă bucură…

Și uite că o familie mi-a luat-o înainte. Și poate mulți mulți alții…

Anunțuri

3 răspunsuri »

  1. E frumos ce a facut acea familie. Doar ca ei si lucreaza cat sunt plecati, lucreaza online la aceeasi firma la care erau angajati atunci cand au inceput calatoria. Atunci e o mare realizare, caci nu se rup de lumea din care au pornit, inca se folosesc de societatea in care au crescut si vad o lume intreaga.
    Si eu as vrea sa plec, niciodata nu am curajul. Ceva ma tine legata de maini si de picioare. Si cred ca se numeste viata aceasta stransoare. Ma bucur ca pot pleca la sfarsit de saptamana sau in concediu, sau seara cand ma plimb imi imaginez ca am plecat putin.

  2. Si uite asa realizez ca ma indepartez din ce in ce mai mult de „the real me”. Locul in care ne nastem, familia, obiceiurile, totul ne schimba. Pentru ca ce mi-as dori eu nu e pe placul altora, pentru ca sunt multe lucruri care ma leaga de viata mea actuala, simpla, fara incurcaturi si fara nimic deosebit. Pe ascuns visez la o alta viata… De-ai sti cat ma enerveaza anumite lucruri… de exemplu, asteptarea continua; astept sa plec in concediu, sa vina weekend-ul, sa-mi iau masina, sa ma mut la casa mea s.a.m.d. Asa trece timpul, viata… tot asteptand. Mi se pare foarte foarte trist…

    • Și atunci te întrebi… Pentru ce/cine trăiești?
      Cred că puțin egoism nu strică. Egoismul tinereții se transformă în amintirile bătrâneții…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s