Arhivele lunare: Ianuarie 2012

Garoniera mea din Iancului

Standard

Iubesc faptul că cuierul are raftul de sus, pentru căciuli și mănuși.

Iubesc cutiuța mică de la cuier, unde umbrelele, crema de pantofi și peria se așează de minune.

Iubesc colțișorul în care vin la fix umbrelele mari.

Iubesc frigiderul meu zgârcit, cu magneții săi colorați și pe alocuri internaționali (iubesc calendarul magnetic din Firenze!).

Iubesc mașina de spălat și locușoarele în care vin la fix recipientele de șampon.

Iubesc ușa de la baie cu cârligele ei.

Iubesc acel mic recipient cochet pe care l-am cumpărat acum 2 ani și care e și acum lângă budă. Iubesc faptul că are flori negre și elegante și câteodată și un parfum plăcut! Asta când îi cumpăr eu rezerve.

Iubesc dulapul meu mare și maro, cu grătărelul de pe ușa din dreapta, perfect pentru curele și eșarfe.

Iubesc rafturile mele multe, sertarele, mirosul de MOBILĂ și nu de PAL.

Iubesc tot ce e pe raftul de sus, tot ce am așezat acolo cu grijă și drag.

Iubesc fotoliul verde-nefolosit, cu pernuța lui verde sub formă de floricică.

Iubesc biroul masiv și prăfuit, măsuța (nefolosită) din colț, balconul gol cu bicicleta mea roșie!

Iubesc bucătărioara mea mică și curată. În ea și-au găsit loc toate cratițele, farfuriile, furculițele și condimentele pământului.

Iubesc aragazul meu cu 2 ochiuri, iubesc și dulăpiorul maro plin de nimicuri (făină, ulei de măsline, oțet, un tirbușon și câteva scobitori).

Iubesc acest pat dublu, tare, acoperit de PILOTĂ, și, mai ales, iubesc măsuța mea rotundă!

Iubesc liniștea și cartierul meu vechi cu teii săi. Iubesc Mega Image, chioșcurile de ziare, stația lui 69 și 85, farmacia cu reduceri, cabinetul optic cu ramele superbe cu flori roșii, stația de taxi, șaormeria și micul butic cu tanti absolut genială pe care aș lua-o acasă!

Iubesc tramvaiele de pe strada MEA.

MĂ SIMT ACASĂ. SUNT ACASĂ.

Anunțuri

Un text simplu, pentru cel mai frumos om din viața mea

Standard

Nu obișnuiesc să fac declarații înflăcărate, sau să vorbesc prea deschis despre sentimentele mele. Însă se întâmplă câteodată să mă înmoi. De obicei asta se întâmplă fie brusc, neașteptat, fie atunci când fac o retrospectivă a vieții mele.

Acum este un moment de după o succintă introspecție și retrospectivă.

M-am gândit simplu, la oamenii care au venit și plecat din viața mea. La ultimii 25 ani, mai exact. Desigur, familia a rămas mereu acolo, aproape. Dar în rest… Hm… În rest nu au fost prea multe persoane care să fi rămas într-o formă sau alta aproape de mine și de inima mea. De fapt, nu a rămas decât o persoană. Întâmplător, și cel mai frumos om pe care mi-a fost dat să-l cunosc. Un om pe care îl admir și îl respect din suflet, un om a cărui companie mă liniștește mereu și mă tonifică. Un om cu care pot râde sincer, la fel cum pot plânge sincer.

Un om lângă care am crescut, de fapt, cu care am crescut. De la primele bastonașe și adunări, de la tezele de la română și la orele de învoire pentru olimpiade, la strugurii albi mâncați în cimitirul de la Pacea. Au urmat bulgăreli energice în clasa a 6a, primele discuții despre menstruație, despre băieți, dar și prima țigară fumată împreună (cred că eram deja în clasa a 10a, în părculețul de la Spitalul Județean).

A urmat o fugitivă discuție (pe-o bancă din părculețul de lângă Primărie, la sfârșit de august) despre facultate. Au urmat bagajele la 6 dimineața la Obor (lângă Casino Diamond!), cafeaua lungită până pe la 9, urmată de ochiuri cu brânză. Salatele și pastele pe care le pozam eu mândră, accidentul de la 3 dimineața și râsetele înfundate. Cărțile trase la xerox, paharul uriaș de cognac și cătușele (da, cătușele!).

A urmat băiatul în portocaliu, portofelele și telefoanele, vestea că va pleca (pe o băncuță, din nou pe o băncuță, în Cișmigiu). Ca o paranteză, se pare că multe discuții s-au petrecut în parcuri; cred că nu m-am mai plimbat de mult.

Jocul de zaruri de lângă bradul înconjurat de cutii de bere, weekend-ul la Sibiu, telefoanele tot mai rare, veștile proaste pe care le-am tot primit, grijile pe care mi le-am tot făcut.

Apoi o mică veste, o amăgire, o revenire.

Nu vreau în jurul meu mulți oameni, nu îmi doresc gașcă sau mulți prieteni virtuali, vreau doar să nu ne îndepărtăm noi niciodată!

Mulțumesc că rămâi în viața mea. Mă gândesc că 18 ani e totuși prea puțin comparativ cu tot restul vieții.

http://www.youtube.com/watch?v=VNvZI1l6HE0

 

PS: Nimeni nu e întâmplător în viața mea, iar asta-mi dă tot mai mult de gândit.

Nu, nu ma-ntelege gresit.

Standard

Nu te plac. Nu aleg sa-mi petrec zilele cu tine. Nu vreau sa ma chinui sa caut subiecte de discutie dimineata, la tigara amortita. Sa zambesc, sa-ti cant La Multi Ani, sa ma bucur ca ala micu’ al tau are bulina alba la „gradi”. Nu vreau sa-mi urezi La Multi Ani pe 31 iulie, sa-mi cumperi un cadou, sa mergem in team-building. Nu te plac. Nu as sta de vorba cu tine la o bere altfel. Nu avem ce discuta. Munca ma-nghesuie cu tine intre placi de pal, fire de retea si sedinte. Munca ma-nghesuie cu tine in lift, in metrou la ora de varf, la coada la cantina pe la 12. Munca ma preseaza sa ma abtin sa-ti spun ce cred cu adevarat despre tine. Impartim un kil de zahar la bucatarie, niste role de hartie igienica, niste bidoane de La Fantana, o extensie de mail si o usa de intrare/ iesire. Da, avem in CV ceva comun. Atat.

Nu, nu ma-ntelege gresit. Nu e nimic in neregula cu mine. Doar ca nu te plac.

მიყვარხარ, ჩემი ტკბილი ტკივილი

Video

Azi m-a întrebat cineva de ce nu ascult muzică veselă. De ce m-aș uita către un fericit, un îmbătat în ignoranța sa? De ce să nu apreciem durerea, căci durerea în sine scoate valoarea și puterea la iveală?

Din durere se nasc marile valori, se nasc oameni, se nasc romanțe, războaie, schimbări…

De ce să nu apreciem DUREREA? Să o îmbrățișăm. Dorul, jalea, dezamăgirea, deznădejdea, sfâșierea… Singurătatea, oricât ar preaslăvi-o mulți, e tot o formă de durere. Și știm deja că singurătatea ne apropie de noi, de gânduri, de neant. Oricât m-aș feri de cuvinte pompoase și pretențioase, mereu voi sta eu cu mine, durerea și dezamăgirea mea, și voi gândi pentru mine în cuvinte… pompoase.

Exercițiu de gândire: ce frumuseți, măreții umane s-au născut din fericire? Nici chiar piramidele nu s-au construit din veselie și pentru un scop vesel, nici drumurile lumii nu s-au bătătorit pe burți pline și pe cunoaștere, pe mulțumiri.

De ce să ascult muzică veselă? Muzica „veselă” e la un pas de manelele care-mi spun „că-s cel mai tare din parcare, am dolari, am valoare.”

Asta e o întreagă dezbatere. O altă dezbatere.