Arhivele lunare: Februarie 2012

Daca CEC Bank ar fi ultima toaleta publica din lume, as face pe mine.

Standard

Despre CEC imi doresc de prea mult sa scriu. Dezgustul e profund si persistent.

Ah, dar hai s-o luam altfel. Eu ma refer la CEC Bank. Acest cuvant in engleza din pompoasa titulatura a trogloditului CEC ma dezgusta. E o eticheta mult prea. Mult prea de toate. Tupeu si nestiinta de semnificatie.

Daca ma iau dupa simbolistica din mintea mea, Bank e ING. Bank e Raiffeisein. Bank sunt multe. Oricare si aproape oricate, dar nu CEC.

Cu CEC am neplacerea sa interactionez datorita unui serviciu international de transfer de bani (cum ar fi Western Union), dar cu tarife de 3 ori mai mici. Nimeni nu spune ca WU nu practica jupuirea bancara.

Bun. Se ia suma de bani, contextul transferului international de bani. Comision de 3 ori mai mic, timp de livrare comparabil cu al WU. Toate bune, frumoase.

Si apoi incep detaliile. In Bucuresti ne bucuram cu totii de multe banci, multe filiale, de transport in comun si de accesibilitate, in general. In general, de servicii decente etc.

Sa luam in calcul ultimele 7 luni din viata mea. 2 transferuri internationale de bani. Cu acest… CEC banc.

Studiu de caz #1. Iunie 2011

Amaratul romanas (eu!) primeste un banut din afara (Italia). Sun la CEC.

Romanasul: Buna ziua, as dori sa va intreb daca pot ridica bani prin filialele Dvs. in Bucuresti.

CEC: Da’ sigur ca puteti.

Romanasul: Multumesc pentru confirmare, puteti sa-mi indicati o filiala CEC in nordul capitalei de unde pot ridica banii prin transfer?

CEC: Sigur, puteti merge la filiala din sectorul X, strada Y, nr. Z.

Romanasul: Multumesc.

*Povestirea e intentionat scurtata, iar frustrarea mea de atunci intentionat atenuata.

Bun. Romanul la Aurel Vlaicu, la 17:00. Mers, mers, mers, mers, praf, caini, praf, praf, caini, camp. Ajuns la destinatie, 10 minute inainte de terminarea programului.

CEC: Dar noi aici (ha-ha-ha) nu facem aici decat (ha-ha-ha) incasare de impozite si amenzi.

Romanasul: Dar mi s-a indicat de la Sediul Central sa vin aici pentru transfer bancar etc-etc.

CEC: Ha-ha-ha. Nu.

Studiu de caz #2. Februarie 2012

Romanasul se duce, de buna credinta, la Obor, dupa harta de pe site. Stupoare, banca nu mai e functionala in zona de luni de zile. Pensionarii sfatuiesc cu compatimire sa iau tramvaiul 21 spre Doamna Ghica. Deja in mare intarziere la munca, renunt.

Cu multe alte complicatii prin Crangasi, dau skip la povestire. Ajung la deznodamantul de a-mi lua banii sambata. Pe site, filiala Unirii cu program sambata.

Romanasul, patit, suna de vineri la filiala centrala: Buna ziua, am de incasat o suma de bani prin transfer, as dori sa confirm ca aveti program de lucru cu publicul sambata, pana la 13.

CEC: Lenoooo, noi sambata lucram?! Da? Pana la cat? (Leana, in fundal, confirma programul de lucru de pe site).

Romanasul: Multumesc, voi veni la sediu sambata.

CEC: Dar, doamna, pentru transfer, puteti merge la toate filialele mari. In ce zona locuiti?

Romanasul: Iancului, dar… e… ok.

CEC: Puteti totusi merge in Perla, Alba Iulia, etc.

Romanasul, sambata, in Perla: Buna ziua, am venit pentru un transfer bancar.

CEC Perla: Nu se poate azi, n-are cine sa faca autorizatia. Veniti luni.

Romanasul: WTF?!?!?!?!!? Mi s-a zis de la sediul central sa vin azi aici, pentru transferul asta.

CEC: Doamna, n-are cine. Nu putem. Mergeti la Universitate. Da’ n-aveti timp.

Romanasul: %#%^&*(&^R&*()

Nici nu pot suprinde frustrarile mele.

Azi reusesc, printr-o intamplare divina si pur accidentala, sa ridic nenoricita suma, de la CEC Pacii.

Toate bune, frumoase. Ies afara din filiala, neatenta, cad pe gheata formata pe treptele bancii  de la burlanele blocului. Ca doar banca n-are nicio obligatie sa-si curete treptele. In fine, vina mea, cetatean neatent, dat cu muia de gheata, incheietura dreapta zvacneste.

Dar i-am facut pe fraieri, mi-am luat banii!

Draga CEC Bank, cum eu nu sunt model Victoria’s Secret, asa tu nu esti banca. Ca n-am uitat-o pe corpolenta din Crangasi care urla la 9 si apasa energic pe tastatura ca i s-a blocat enter.

Sau pe tarla de pensionari care-si dadeau ghioante sa ia primii (!) pensia.

Draga CEC, eu sunt un miliardar cu un yacht. Si tu esti banca.

Despre nimic.

Standard

Nu stiu multe despre viata. Nu am pretentia sa dau sfaturi, sa ghidez pe nimeni. Abia daca reusesc eu sa traversez intersectia de la Dimitrov. Intreaga.

Stiu trecutul meu si cel mult, prezentul meu. Stiu cumva cine sunt si cumva incotro as vrea sa ma indrept.

Voi putea sa-mi deplang existenta mereu, dar daca cineva imi va cere vreodata sfatul, voi da un pas in spate. Cine sunt eu sa hotarasc ce e mai bine pentru altul? Sau pur si simplu sa hotarasc ce e mai bine? Pot, cel mult, sa imi dau cu parerea. Din exterior, toate par simple. Intotdeauna.

Drept urmare, oamenii apropiati mie nu prea imi cer sfatul. Au sau n-au incredere in judecata mea, e partea a doua. De multe ori oamenii (mi) se plang. De cele mai multe ori nu vor sa auda un sfat. Nu vor sa li se spuna cum sa actioneze. Vor sa-si verse oful, sa fie sau nu compatimiti sau intelesi. Atunci, de ce sa fiu eu cocosul care-si asuma mai multe graunte decat poate digera?

In final, cu sau fara directie, imi spun ca cel mai intelept lucru este sa asculti, sa intelegi, sa astepti ca omul de langa tine sa ajunga singur intr-un punct. Eu nu vreau sa-mi asum mai multe decat pot duce, asadar un sfat nepotrivit. Nu vreau, imi iau destule suturi pentru deciziile mele.

Am tot zis: pleaca, schimba, nu pleca, ramai stabil, cauta echilibrul. Am zis cumva strain de mine, am rostit cuvinte si indemnuri, am pus o palma pe spatele unui om deznadajduit. In final cu totii decidem singuri.

Altfel, ce farmec ar mai avea viata? Se-aude, A.?

🙂

 

Eu macar am avut parte de o copilarie.

Standard

Cum zic multe ppt-uri. Generatia anilor 80-90. Nostalgia copiilor catarati in copaci. De-a v-ati ascunselea. Sifonul, guma Turbo, casetele pe creion pe post de rewind. Bla bla.

Da. Am copilarit alergand si sarind ata si coarda. In septembrie aveam unghiile negre, de la nucile noi. In august calaream bicicleta pana la 10 seara. In iulie alergam de-a hotii si vardistii.

Stiam ca e primavara caci fetele purtau pe sub uniforma dresuri albe, cu dungi. Stiam ca e primavara caci cumparam cu totii ghiocei si viorele de la tigani, din piata, cu 10.000.

Stiam ca e vara caci fetele nu mai purtau dresuri albe, cu dungi. Iar baietii jucau miuta. Si fetele se hlizeau pe la colturi. Stiam ca e vara caci trebuia sa aducem la biblioteca toate cartile imprumutate peste an. Stiam ca vine vacanta caci doamna ne dadea caiet de lecturi.

Stiam ca e iulie caci daca stateam pe-afara pana la 11 noaptea si ne simteam mari.

Era atat de frumos, sa bati drumul pana la Ionescu, sa-l ceri afara. Sa ai emotii daca deschide tata lu’ Ionescu usa.

Sa ai ora de intoarcere acasa si cele 10 minute de intarziere. Dumnezeule, cum ne simteam toti mari, importanti si responsabili cand ajungeam cu 10 minute dupa ora.

Doamne, cum am uitat cu totii ce insemna punctualitatea. Stabileai un loc de intalnire si o ora. Si asta era. Stateai si asteptai, fara bip si sms.

Cum ceream toti cu X afara. Am uitat toti, cu smartphone-urile noastre. Cu mail-urile si bip-urile.

Cum o haina era cool daca era de la second. Caci nimeni nu mai avea bluza aia. Erai cool daca aveai o caseta cu Nirvana si mai ales, apoi, un CD player.

Eu nu vreau sa uit perioada aia. A fost frumos, am asteptat pe trepte, fete sau baieti. Eram uniti, nu ne diferentiam prea mult. Nu aveam mobile sau calculatoare. Ala care avea masa de stejar in sufragerie era pe pielea lui. Ala care mergea la Navodari in tabara era tare.

Eu aveam adidasi de firma. M-au tinut 6 ani. Faceam antrenamente la bagminton cu ei, alergam 6 km pe zi, la 12 ani. Saream garduri sa fentam antrenamentul. Si ne prindea antrenorul si ardeam 70 de genoflexiuni. Si mancam la cantina unt cu dulceata si ne se parea lux.

Si apoi radeam pana noaptea tarziu in cabana. Mergeam apoi la 6 dimineata la antrenamente si ne faceam cu ochiul, ne strecuram biletele de amor in papuci.

Era frumos, naiv.

Copii nostri nu vor avea parte de asa ceva. Isi vor da add pe Facebook, dar nu vor povesti povesti cu fantome la focul de tabara. Isi vor ta un tag anemic, nu vor sparge o minge la joaca. Nu se vor murdari de noroi in primavara, vor avea contul indisponibil.

Nu vor fugi de Pasti cu oua rosii sa faca concurs in cartier. Vor detine record la jocurile online, dar nu vor sti niciodata cum e sa zica Hristos a Inviat, ciocnind un ou rosu. Nu vor face schimb de cozonaci la coltul blocului, nu vor savura noaptea de Inviere, caci parintii ne-au lasat la 12-13 ani pana seara tarziu.

Niciodata nu vom avea ce am trait la 12 ani. Emotia unui biletel, a unui oracol. De cine ii place? Wow, si lui ii place mov. Of, dulcegarii, acele caietele pictate, si intrebarea: De cine iti place?

N-am sa uit sosetele spalate in tabara, untul furat de la cantina, soaptele indraznete de la 13 ani, roseata cand un baiat te place…

Acum suntem blazati, dam ignore, add sau be in a relationship. S-a pierdut ceva sau… ?

Cum ne emotionam toti la primele biletele primite pe banca, inainte de ora de istorie? Aici am ajuns? Sa nu ne miste declaratiile artificial-romantice din filmele cu buget mare, sa fim blazati de pornografie (am auzit ca multi ar fi, nu ma pot exprima).

Of, o colectie de surprize Turbo si o catarare pe schele sau in visinul batran din cartier, o actiune de furat trandafiri de gradina la 7 dimineata…Un joc de-a v-ati ascunselea ce dura cateva ore, campionatul de sarit coarda pe care l-am castigat in clasa a 3a… A fost frumos, acum dam like sau tag, jucam WoW sau avem credite. Nu suntem oameni mari, ci doar impovarati.

Na, că am ratat Sărbătoarea!

Standard

Da, încă un an, încă un Valentine. Să nu uit de Halloween-ul din toamnă, de cele 50 de minute necesare să găsesc un taxi, de cozile lungi de la Silver Church și de pavajul încins de tocuri „mascate” pe Lipscani.

Încerc să mă limitez la acest 14 februarie.

Pe scurt, îmi amintesc ora de engleză din clasa a 4a. Profa, anglofonă fiind, ne-a povestit puțin și despre Valentine’s. Ne-a povestit că obiceiul lor este de a face felicitări (adică hand-made, băi), pe care le oferi persoanelor pe care le simpatizezi (dacă nu mă înșeală memoria, expresia exactă a fost persons you are fond of). Adică, explicație necesară unor copii de 10 ani, persoanelor pe care placi: doamna (învățătoare), prietena cea mai bună, colega de bancă, etc. Noi, copii proști atunci și acum, am înțeles că înseamnă să dai felicitări băieților/ fetelor.

Ani mai târziu, după ce episodul de la ora de engleză a fost uitat, am descoperit cu oarece stupoare că acest obicei al lor a devenit și al nostru. De ce, nu îmi explic. Că Hollywood a zis așa. Sau Hallmark. Sau E-Cards. Sau chinezii care produc plușuri.

Apoi, încet, încet, a apărut nevoia să, surpriză!, să cumperi chestii înainte de 14 februarie: felicitări, flori, plușuri. Să le dai în seara de 14 februarie. Să te pupi cu cineva în seara de 14 februarie.

Sincer, cred că mie îmi scapă ceva.

Am obținut între timp drept de vot (adică 18 ani). Am avut prieten sau nu. De 14 februarie. Eu nu înțeleg multe. În primul rând de ce să zic obsesiv Te iubesc o zi pe an. De ce să mă afișez ostentativ cu un mascul (în cazul meu, hetero fiind) în această seară. De ce o zi în an ar cântări cât alte 364.

Ce mă deranjează cel mai mult este nu faptul că românașul de rând plătește pe un fir de trandafir pe 14 februarie cât nu face o zi de întreținere la bloc în ianuarie. Nu este faptul că ne aruncăm, ca și popor, la plușuri ieftine (și chiar dezgustătoare! aș adăuga) o dată pe an. TV-ul ne zice, noi cumpărăm. E legea consumerismului. Nu înțeleg însă de ce oameni de la care aveam pretenții (!) se pretează la așa o mascaradă. Dacă întreb mâine (sondaj, ponderat!) toți cunoscuții mei dacă vor să facă trotuarul pe 19 mai cu mine, s-ar uita câș. Reacție de bun simț. Căci eu pun întrebarea. Dar întrebarea venită de la producători, indusă strategic de comediile romantice și de mirajul stilului de viață american, pare mai de bun-simț. Mai… echitabilă. Dar, pe undeva, aceeași idee.

Long story short, my friends.

Dacă iubești, n-o faci pe 14 februarie. Ori o faci și pe 14 februarie, ori n-o faci de loc.

Îmi pare rău căci obligațiile de muncă m-au făcut să uit de această zi… revelatoare.

Am uitat să iubesc pe 13 februarie, cred că o să îmi amintesc pe 15. Dar promit ca în restul anului să nu se mai repete.

 

Cu stimă, 

Un non-naționalist. Un om de bun-simț, cel mult.

Ioana

Instinctul de auto-conservare

Standard

Întâlnim oameni și oameni de-a lungul vieții. Unii sunt… benefici. De la unii învățăm, în compania acestora ne dezvoltăm părțile noastre pozitive. Sunt puțini oamenii de genul ăsta, îi recunoaștem cu toții ușor. Fie că e mama, o rudă, un profesor, un prieten bun…

Problema se pune atunci când e vorba de oamenii… malefici. Oamenii a căror companie îți face mai mult rău decât bine. Oamenii care îți consumă energia și tot ce e pozitiv în tine. Oameni cu care pur și simplu nu poți rezona, care te seacă, care abuzează de resursele tale, care profită de slăbiciunea ta. Și sunt oameni cu care trebuie să interacționezi.

Sunt oameni frustrați de obicei, nesiguri, oameni care acuză înainte de a ști, oameni care pedepsesc fără rost. Eu, ca mai toți, sunt nevoită să interacționez și cu…

În mod normal, eviți acești oameni. Îi miroși de la distanță și eviți. Dar ce se întâmplă atunci când cel pe care spui că îl iubești îți suge energia? Ce te faci când cel pe care zici că îl iubești te pune cumva la colț, să se simtă însuși conforabil? Ce te faci când cel de lângă tine e primul tău critic, e cel care te judecă mai aspur decât e necesar? Evident, îți dorești să fii cea mai bună variantă a ta pentru acest om. Îți dorești să oferi ce e mai bun din tine pentru cel pe care îl iubești. Pentru că îl iubești! Vrei să fii cea mai atentă, iubitoare și afectivă persoană! Evident, dorești să primești la fel în schimb. Adică cea mai bună versiune a omului de lângă tine.

Ce faci atunci când primești doar răul? Doar critici, indiferență și răutăți?

Atunci spui pas. Pleci, nu merită, te conservi. Te protejezi.

Așa ar trebui. În modul cvasi-optimist în care ne ducem viața, pleci, spui AJUNGE!

 

Atunci, cu lacrimi, cu durere, spun GATA, AJUNGE!

 

Honey, I’m home! Tag, like, like, comment, share.

Standard

Presiunea sociala e mereu prezenta. Multi o simt, putini o constientizeaza, cativa o critica.

Problema maritisului, a cuplului fericit, a rochiei albe si a baloanelor de sapun de la dansul mirilor ma apasa intr-un fel sau altul de mult timp.

Hai sa-i zic pe nume, desi multi si multe (mai ales multe!) vor nega din start ce urmeaza sa scriu. Deci. Invidia!

Ma roade, da. Am avut un cont pe Facebook, in care am strans cu sau fara voia mea, o serie de cetateni. Pe multi am cautat sa-i adaug dupa simplul principiu: te cunosc cumva, ti-am vazut moaca cel putin o data, sau macar am interactionat pe mail/ chat/ telefon macar o data in viata mea. Pe scurt, aveam o serie de 300 si ceva cetateni (in principal romani). Bun. 

Day 1. Ala arata bine. Aia arata exceptional in rochie de seara. Aia are sani, aia n-are celulita, ala are motor.

Day 2. Aia a mers in Maroc. Aia in Thailanda. Ala in Londra. N-spe in „Paris”. (eu daca as avea o agentie de turism, as voma cand as auzi de Paris. Vomit oricum. Anyways.)

Day 3. Cutarica a mers la super-party cu multi oameni cu implanturi dentare, ca prea si le arata toti in poze. 

Day 4. X e fericit, Y asculta muzica buna, Z a mers la cel mai tare concert de hipstareala, si, ultimul trend corporatist (cel putin la mine), W merge la circ. Da.

Day 5. Ionut a cunoscut o tipesa. Ii place fata, 3 zile mai tarziu: status update: Ionut is in a relationship with Andreea Cherry Sweet Lips. 18 likes.

Day 5. Ionut was in Costinesti with Andreea Cherry Sweet Lips. Shared photos. Tagged a couple of other people friends. 30 likes.

Day 6. Facebook suggestions: People you might know: Andreea Cherry Sweet Lips. Common friends „7 people”.

Paranteza: moment in care eu injur patimas si ma intreb cum naiba stie Facebook in ce directie se-ndreapta viata mea sociala.

Day 7. Andreea Cherry Sweet Lips added you as a friend. Please confirm. WTF, add, accept, whatever.

Day 32: Ionut is engaged.

Day 32, later update: Ionut is engaged with Andreea Cherry Sweet Lips. 49 likes.

Day 45: Our weding/ just us/ de ziua noastra/ nunta. 75 likes. 

Happy ever after.

Si in final, eu sunt mereu singura, mereu uitandu-ma in jur si ridicand o spranceana. Iar oamenii se casatoresc, fata, pun apoi poze cu prima voma, primul dinte, prima pijama.

Si in final! Eu ma frustrez ca sunt in continuare singura. Eu, pisica si garsoniera.

Acum, ideea (mult prelungita) a scrierii. 

Ce naiba din decizia asta e partea ta? Chiar toti vor sa semneze la Primarie? Chiar toti vor sa pupe cartea-aia-scarboasa-cu-coperti-de-argint-de-pe-masa-popii? Unde naiba e toata fericirea asta pe strazi? Conform informatiilor mele, aproximativ 62% din populatia urbana a Romaniei peste 18 ani e casatorita. Ok. WTF, unde e fericirea voastra din pozele de pe Facebook? De ce lumea e incruntata pe strazi, de ce lumea se plange, de ce lumea iese in strada?

Judecand dupa viata voastra publica, selectiva si imortalizata pe Wall, sunteti toti de un 9 pe o scala de la 1 la 10. 

Sa va vad cu inimioare si poze reusite. Sa-mi spuneti toti ca viata e de miere. Sa ma convingeti apoi ca un document, un nume, o formalitate, o relatie va schimba in bine. Ca pupicii de pe Facebook vor tine loc de o strangere in brate in momentele in care chiar nu ai nevoie de public sau de cuvinte. 

Sa ma intrebati apoi de ce sunt singura sau de ce sunt eu suparata. Parte din supararea mea e indusa. Ar trebui sa fiu eu inimioara-inimioara, sunt singura, descopar, meditez-sau-nu. Parte din frustrarea mea e fals indusa. Daca pot rationaliza, de ce nu pot accepta?

 

Da. Tag, like, comment, share.

Avantajele în România actuală

Standard

– poți umbla beat încă de la primele ore ale dimineții, toți vor crede că aluneci pe gheață;
– poți să înjuri la orice oră, oricând: toți vor crede că înjuri Guvernul sau gerul;
– poți fi nebun și să fugi în fundul gol pe la Obor, lumea va crede că ești o victimă a crizei/ Guvernului și deci că e o formă de protest;
– poți să lovești cu sete în oamenii din metrou, în special pe la 8 jumate pe la Obor, toți vor crede că ești bucureștean.