Arhivele lunare: Martie 2012

Despre praguri și Yes Man

Standard

Despre pragurile de sus cu toții știm.

Știm că sunt inevitabile, că odată și-odată cu toții dăm cu capul de ele, și mai știm că în final e spre binele nostru. Să dăm cu capul, să ne ciocnim de dificultăți, să le rezolvăm, să ne asumăm fapte și decizii. Toate acestea fac parte din maturizarea noastră (uf) și din viața de adult.

Sunt praguri care ne sâcâie, de care ne izbim și care ne consumă, sunt praguri pe care le rezolvăm cu ușurință sau nu, sunt și praguri (hopuri, poftim) de care nu reușim să trecem. Și, cel mai important, sunt praguri din care învățăm sau nu ceva.

Există pentru mine un prag de care mă izbesc cu recurență, în diferse contexte și forme. Și anume auto-evaluarea și poziționarea propriului eu în raport cu cei din jur. Să mă exprim elegant, mereu am considerat că este cel mai cuminte să-ți vezi de treaba ta, să faci bine și conștiincios ceea ce faci, căci, căci!, cine trebuie va observa aceasta și va ține cont.

Poate fi considerată asta modestie sau nu, prostie sau nu… definițiile sunt, mereu, destule și subiective.

Ce mă irită la propria mea persoană este că niciodată se pare că nu învăț și nu aplic ce am învățat cu un prag înainte. În privința asta, adică. Mereu am în minte imaginea omului prea plin de sine și care, invariabil, cade în penibil. De asta mă tem și de asta încerc mereu să mă feresc. Mă irită că nu înțeleg încă unde e cazul să mă promovez pentru că merit și pentru că altfel mi-o iau și unde e mai înțelept să stau în banca mea.

Din afară privite lucrurile, unii se pare că jonglează destul de bine cu asta. Sunt promovați, lăudați și remunerați. Sunt mereu aduși în față drept omul-potrivit-la-locul-și-proiectul-potrivit, deși, fără răutate, nu sunt neapărat mereu cea mai bună alegere în materie de… resurse umane. Dar sunt vizibili, sunt mereu acolo. Sunt Yes Menii de care societatea are nevoie. Sunt oamenii care fac greșeli, dar peste care trec mereu cu ușurință, căci, nu-i așa?, oricui i se poate întâmpla. Sunt oamenii care nu ar recunoaște nici în ruptul capului că nu pot face ceva, sau că nu au experiența respectivă, sunt cei care spun Da și apoi scot ei cămașa pe undeva. Bine sau rău, ei au mereu atitudinea că POT FACE ORICE.

Eu nu aș avea în mod normal nicio problemă cu Yes Menii. Dacă fiecare ar fi responsabil de acțiunile sale, dacă ar exista un sistem unic de valorizare și de evaluare, uneori aș avea avantajul de a fi omul care tace și face (bine). Însă acest „tace”… de multe ori umbrește acel „face”.

Eu, din banca mea, cu temele bine făcute, am de multe ori neplăcerea de a fi dată la o parte… pentru a face loc Yes Menilor.

Sunt supărată acum, pe mine, căci nu știu încă să mă promovez cum trebuie când trebuie și să tac naibii în restul timpului.

Despre regret și alte… fleacuri

Standard

Se știe că avem cu toții zile bune și zile proaste. Îmi place să definesc, să sumarizez și să fac liste „cu-liniuță-de-la-capăt”. Probabil că mintea mea caută o organizare în afara ei.

Așadar, definesc o zi bună ca fiind:

– ziua în care simți că îți stă bine părul, în care glumele tale au savoare, în care ai curajul să te avânți, să glumești cu oamenii la metrou, să propui o idee nemaiauzită, să faci scufundări sau să zbori cu avionul super-ușor. Sunt zilele în care iubesc viața mea, la care nu aș schimba nimic. Sunt zilele în care văd ce-i bun în oameni și în ce mi se întâmplă.

O zi proastă, pe de altă parte:

– e o zi în care ezit să trimit un e-mail. E ziua în care sunt nesigură pe mine, ziua în care toți, dar absolut toți, din jurul meu, sunt mai buni/ arătoși/ inteligenți/ spirituali etc. Ziua în care aștept cu resemnare „ora pilotei”, seara când mă zvârcolesc stresată sub pilotă. Ziua în care îmi fac ne-nu-mă-ra-te griji, în care mă simt un om marginalizat și fără soluții.

Este știut că avem în genere perioade bune și perioade proaste. Nu mai explic, definițiile merg pe modelul de mai sus, doar că sunt extinse pe luni de zile.

Fără să mă laud, simt că am depășit o perioadă lungă și proastă. Am intrat cu capul sus și fără așteptări în zona confortabilă. Hooray Ioana! A ținut sau n-a ținut de mine, a fost hazardul sau nu… s-a întâmplat, mi-e bine.

Bun. Și apoi găsesc acest filmuleț. La scurt timp, acest articol. Acum puțin timp aș fi interpretat cu totul altfel mesajul. Acum mă gândesc cu nostalgie, dar cu oarece curaj.

Regret că nu am ascultat-o pe mama, când aveam 10 ani. Am respins din start o idee, și a fost prima decizie pe care a trebuit să o iau în viață. Și pe care a trebuit să mi-o asum pe deplin. Da, la 10 ani. Am refuzat să mă pregătesc pentru pictură. Am avut confirmări ale talentului. Mă întreb de multe-multe ori cum ar fi arătat viața mea dacă alegeam altceva la 10 ani.

Regret că nu am fost la bunicul meu preferat. A murit; o viață-ntreagă voi regreta decizia de la 13 ani.

Regret că m-am lăsat descurajată la 16 ani, când mi s-a spus că nu e de mine. Da, poate aș fi ales apoi psihologia. Dar nu am făcut-o, căci la 16 ani cineva în care aveam nespusă încredere mi-a zis altceva.

Regret că m-am aruncat mereu cu capul înainte, că am trăit (și trăiesc!) mereu pentru alții. Pun preț pe ceilalți, pe aprobarea altora. Căutând mereu să mulțumesc (o mamă, o bunică sau mătușă, un profesor sau un prieten, un coleg sau un șef, un colectiv sau o mentalitate), am ajuns mereu, mereu, să oftez seara. Poate sună trist sau patetic, însă bag mâna în foc că 98% dintre ceilalți fac la fel, într-o măsură sau alta. Puțini recunosc asta, și mai puțini aplică cu adevărat în viața de zi cu zi.

Regret că îmi las viața guvernată de niște idei care sunt sau nu ale mele.

Dacă vreau să râd, voi râde. Dacă plâng, mă descarc.

Vreau să ajung peste 50 de ani să spun senin: Nu regret nimic! Vreau multe zile bune în viața mea, vreau ca cei din jur să mă cunoască pe mine și nu un specimen adaptat standardelor.

Să regreți la 25 de ani e trist. Să nu faci nimic în sensul ăsta e condamnare.

Notă

Mă macină de prea mult timp faptul că am sau nu pasiuni (să le zicem hobby).

Ca prea multe lucruri care macină, mereu cei din jur par să aibă ceva peste condiția noastră (o fi deformarea mea de român să gândesc așa, e altă discuție): mai mulți bani, o muncă mai interesantă/ satisfăcătoare, o casă mai ordonată/ mare/ frumoasă, un salariu mai bun, o relație mai frumoasă, mai mulți prieteni și… să ajung la subiect… vacanțe mai frumoase/ dese/ exotice etc.

Bun. Revenind cumva la sine și la pasiuni… Într-o încercare disperată, le-am luat pe rând: foto, limbi străine, desen, interioare, călătorii, poate chiar și market research, am cochetat cu ideea de antropologie, apoi de vocational choice, mai spre resurse umane, dacă mi se permite așa o etichetă.

Am luat la rând cărți din bibliotecă: despre femei, despre bărbați, despre bărbați și femei, despre pisici și cratițe, despre castravete & rucola, despre supa de ceapă și pilates, despre frumusețe/ feng-shui, despre quilling și hand-made-everything, despre socialul-să-zicem din România actuală (niciodată însă despre politică!), despre creația în publicitate… Le-am scanat, le-am testat și măsurat.

Am căutat să ascult rock clasic, muzică undeground, să urmăresc filme la modă sau să fiu la curent cu ultimele glume de pe 9gag. În fine, forțată treaba, n-a dus nicăieri.

Concluzie: Nu mai căuta. Descoperă, frunctifică.

Îmi plac la nebunie ideile de design de interioare, aș putea sta zile întregi să mă uit pe așa ceva/ citesc articole în sensul ăsta. Îmi place fotografia, dar nu cea forțată, nu cea care caută să demonstreze. Nu am nevoie de lentile sau filtre, trepiede, lentile, lămpi, programe de editat. Am nevoie de Canon așa cum îl am și de un subiect, o temă. Și să nimeresc ISO :))

Apoi, am o pisică, o iubesc și mă iubește, dar n-aș suporta să intru pe forumuri de genul.

Aș desena/ picta fără idee și presiune.

Dar, culmea, ajung la marea mea pasiune. Să închei o mică dezbatere interioară. Da, am o mare pasiune. Nu e originală, nu e deloc ieftină și deloc accesibilă. Iubesc să călătoresc. Faptul că m-am născut aproape pe tren, faptul că nu am avut un cartier/ prieteni de cartier etc m-a dus către mirajul trenului, către fascinația aeroportului (Băneasa nu e aeroport, să ne-nțelegem!).

Am fost în puține destinații, puține țări (comparabil cu copiii de bani gata sau cu managerii la 24 de ani). Dar am absorbit ce am văzut.

Pe scurt:

În Italia am fost în Toscana, am mâncat cu ei la masă lasagna, am mers la pas la procesiune, am jelit la moartea Papei; am făcut baie în mările lor, am legat prietenie cu: italieni/ peruani/ albanezi/ bulgari/ ucrainieni/ ruși/ georgieni/ polonezi/ tătari ect. Știu cum plătesc biletul de tren și știu cum își tratează câinii.

În Grecia am fost de două ori. Am iubit țara prima dată, am detestat stațiunea a doua oară. Oricum, frumoasa Grecie mi se pare că e irosită într-o stațiune (a se citi Ipsos/ Corfu). E o țară de străbătut, de colindat. Inimioară-inimioară.

Bulgaria… Punct.

Irlanda, Dumnezeule! Pentru Dublin aș păstra 340 file în jurnal, doar să-mi povestesc impresiile. Da, multă inimioară-inimioară. Iar pentru excursia în țară aș păstra cel puțin 200 de file.

Urmează să plec la Viena. Nu e destinația pe care aș fi ales-o. Dar mă trimite corporația, deci, nu mă plâng deloc. Însă nu voi avea timp să vizitez nimic. Sunt cumva îngrijorată.

Apoi, caietul meu conține itinerarii de vacanță… nicidecum promovări sau scutece.

Nu mă văd manager, nici mămica cu biberonul-potrivit, nici gospodina cu țelina pe tocător.

Nu mă văd corporatistă sau carieristă, mă văd în pensiuni, cu ghidul turistic pe genunchi.

Nu voi schia/ escalada, la munte mă văd doar dormind în cabană sau respirând aerul proaspât cu 3 beri pe lângă. Nu mă văd peste -7kg etalând whatever pe nisip.

Mă văd mereu pe drumuri, mereu în căutări, mereu cu mărunțiș pentru suveniruri, mereu cu „poze” ale altora, fără muzee și statui, mereu căutând ineditul.

Să fie asta pasiunea mea. Oameni noi, restaurante pline, mereu altfel și niciodată la fel. Să fiu eu cea care se întreabă cum arată baia taxatoarei din Firenze.

Despre pasiuni. Despre ce contează… pentru mine!