Despre regret și alte… fleacuri

Standard

Se știe că avem cu toții zile bune și zile proaste. Îmi place să definesc, să sumarizez și să fac liste „cu-liniuță-de-la-capăt”. Probabil că mintea mea caută o organizare în afara ei.

Așadar, definesc o zi bună ca fiind:

– ziua în care simți că îți stă bine părul, în care glumele tale au savoare, în care ai curajul să te avânți, să glumești cu oamenii la metrou, să propui o idee nemaiauzită, să faci scufundări sau să zbori cu avionul super-ușor. Sunt zilele în care iubesc viața mea, la care nu aș schimba nimic. Sunt zilele în care văd ce-i bun în oameni și în ce mi se întâmplă.

O zi proastă, pe de altă parte:

– e o zi în care ezit să trimit un e-mail. E ziua în care sunt nesigură pe mine, ziua în care toți, dar absolut toți, din jurul meu, sunt mai buni/ arătoși/ inteligenți/ spirituali etc. Ziua în care aștept cu resemnare „ora pilotei”, seara când mă zvârcolesc stresată sub pilotă. Ziua în care îmi fac ne-nu-mă-ra-te griji, în care mă simt un om marginalizat și fără soluții.

Este știut că avem în genere perioade bune și perioade proaste. Nu mai explic, definițiile merg pe modelul de mai sus, doar că sunt extinse pe luni de zile.

Fără să mă laud, simt că am depășit o perioadă lungă și proastă. Am intrat cu capul sus și fără așteptări în zona confortabilă. Hooray Ioana! A ținut sau n-a ținut de mine, a fost hazardul sau nu… s-a întâmplat, mi-e bine.

Bun. Și apoi găsesc acest filmuleț. La scurt timp, acest articol. Acum puțin timp aș fi interpretat cu totul altfel mesajul. Acum mă gândesc cu nostalgie, dar cu oarece curaj.

Regret că nu am ascultat-o pe mama, când aveam 10 ani. Am respins din start o idee, și a fost prima decizie pe care a trebuit să o iau în viață. Și pe care a trebuit să mi-o asum pe deplin. Da, la 10 ani. Am refuzat să mă pregătesc pentru pictură. Am avut confirmări ale talentului. Mă întreb de multe-multe ori cum ar fi arătat viața mea dacă alegeam altceva la 10 ani.

Regret că nu am fost la bunicul meu preferat. A murit; o viață-ntreagă voi regreta decizia de la 13 ani.

Regret că m-am lăsat descurajată la 16 ani, când mi s-a spus că nu e de mine. Da, poate aș fi ales apoi psihologia. Dar nu am făcut-o, căci la 16 ani cineva în care aveam nespusă încredere mi-a zis altceva.

Regret că m-am aruncat mereu cu capul înainte, că am trăit (și trăiesc!) mereu pentru alții. Pun preț pe ceilalți, pe aprobarea altora. Căutând mereu să mulțumesc (o mamă, o bunică sau mătușă, un profesor sau un prieten, un coleg sau un șef, un colectiv sau o mentalitate), am ajuns mereu, mereu, să oftez seara. Poate sună trist sau patetic, însă bag mâna în foc că 98% dintre ceilalți fac la fel, într-o măsură sau alta. Puțini recunosc asta, și mai puțini aplică cu adevărat în viața de zi cu zi.

Regret că îmi las viața guvernată de niște idei care sunt sau nu ale mele.

Dacă vreau să râd, voi râde. Dacă plâng, mă descarc.

Vreau să ajung peste 50 de ani să spun senin: Nu regret nimic! Vreau multe zile bune în viața mea, vreau ca cei din jur să mă cunoască pe mine și nu un specimen adaptat standardelor.

Să regreți la 25 de ani e trist. Să nu faci nimic în sensul ăsta e condamnare.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s