Despre praguri și Yes Man

Standard

Despre pragurile de sus cu toții știm.

Știm că sunt inevitabile, că odată și-odată cu toții dăm cu capul de ele, și mai știm că în final e spre binele nostru. Să dăm cu capul, să ne ciocnim de dificultăți, să le rezolvăm, să ne asumăm fapte și decizii. Toate acestea fac parte din maturizarea noastră (uf) și din viața de adult.

Sunt praguri care ne sâcâie, de care ne izbim și care ne consumă, sunt praguri pe care le rezolvăm cu ușurință sau nu, sunt și praguri (hopuri, poftim) de care nu reușim să trecem. Și, cel mai important, sunt praguri din care învățăm sau nu ceva.

Există pentru mine un prag de care mă izbesc cu recurență, în diferse contexte și forme. Și anume auto-evaluarea și poziționarea propriului eu în raport cu cei din jur. Să mă exprim elegant, mereu am considerat că este cel mai cuminte să-ți vezi de treaba ta, să faci bine și conștiincios ceea ce faci, căci, căci!, cine trebuie va observa aceasta și va ține cont.

Poate fi considerată asta modestie sau nu, prostie sau nu… definițiile sunt, mereu, destule și subiective.

Ce mă irită la propria mea persoană este că niciodată se pare că nu învăț și nu aplic ce am învățat cu un prag înainte. În privința asta, adică. Mereu am în minte imaginea omului prea plin de sine și care, invariabil, cade în penibil. De asta mă tem și de asta încerc mereu să mă feresc. Mă irită că nu înțeleg încă unde e cazul să mă promovez pentru că merit și pentru că altfel mi-o iau și unde e mai înțelept să stau în banca mea.

Din afară privite lucrurile, unii se pare că jonglează destul de bine cu asta. Sunt promovați, lăudați și remunerați. Sunt mereu aduși în față drept omul-potrivit-la-locul-și-proiectul-potrivit, deși, fără răutate, nu sunt neapărat mereu cea mai bună alegere în materie de… resurse umane. Dar sunt vizibili, sunt mereu acolo. Sunt Yes Menii de care societatea are nevoie. Sunt oamenii care fac greșeli, dar peste care trec mereu cu ușurință, căci, nu-i așa?, oricui i se poate întâmpla. Sunt oamenii care nu ar recunoaște nici în ruptul capului că nu pot face ceva, sau că nu au experiența respectivă, sunt cei care spun Da și apoi scot ei cămașa pe undeva. Bine sau rău, ei au mereu atitudinea că POT FACE ORICE.

Eu nu aș avea în mod normal nicio problemă cu Yes Menii. Dacă fiecare ar fi responsabil de acțiunile sale, dacă ar exista un sistem unic de valorizare și de evaluare, uneori aș avea avantajul de a fi omul care tace și face (bine). Însă acest „tace”… de multe ori umbrește acel „face”.

Eu, din banca mea, cu temele bine făcute, am de multe ori neplăcerea de a fi dată la o parte… pentru a face loc Yes Menilor.

Sunt supărată acum, pe mine, căci nu știu încă să mă promovez cum trebuie când trebuie și să tac naibii în restul timpului.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s