Arhivele lunare: Mai 2012

Constanta vieții mele… sunt eu.

Standard

Despre prietenie voi putea scrie toată viața mea. Căci prea curând nu voi înțelege… fenomenul.

Am mai scris că oameni vin și pleacă din viața mea. Nimic nou sub soare.

De asemenea, marile iubiri cu semeseuri și declarații înflăcărate, mai ales de un pahar de… Vin și pleacă și alea. Cum a zis dragul meu C.: după o noapte de tăvăleală de calitate, iubești pe toată lumea.

Colegi de muncă, azi îi ai și împarți un sendviș, un raport, o frustrare de moment sau o satisfacție profesională. Și ăștia vin și pleacă. Mâine nu-i mai ai. Poimâine nu-ți mai răspund la mail.

Mă gândesc tot mai serios la singurul meu prieten. Ăla care e mereu lângă mine, care mă acuză și mă scuză, ăla cu care împart și mahmureala și extazul micilor bucurii. Omul cu care vorbesc mereu, chiar noaptea înainte să adorm, chiar dimineața când n-aud ceasul. Omul care plânge și râde cu mine, omul care mă dezaprobă deseori și care mă încurajează rareori. Omul care știe totul despre mine, despre emoția primelor bastonașe și despre emoția primului ghiocel primit de la un băiat, în clasa a IIa.

Omul care știe ce mă dezgustă, omul care crește odată cu mine. Omul care a revăzut The Break-up de fiecare dată când eu plângeam. Omul care ascultă piese pe repeat. Omul care îmi amintește să închid mereu apa când mă spăl pe dinți. Omul care îmi amintește să nu uit bunicii sau mătușile, traiaul meu modest și omul care mă ceartă când dau bani pe taxi. Căci bunica mea abia își permite un măr. Omul din umbra mea, acea voce care nu tace niciodată.

Omul ăsta vede dincolo de clipă, omul știe de unde am pornit, unde mă aflu și încotro îmi doresc să mă îndrept.

Omul ăsta știe cum miros a transpirație sau a fericire, știe cum mă bucur ca un copil de soare, cum plâng mereu la vederea unui cerșetor.

Omul ăsta… sunt eu! Singura constantă a vieții mele.

Anunțuri

1 mai. Am dormit. Bună dimineața!

Standard

După multă bere, după multe virgule, am ajuns deja în fața unui ecran gol. Yey!

Hm, să concentrez idei multe, a fost 1 mai, s-au dus mulți berbeci în Vamă. În Vamă am fost în anul 2, m-a dezgustat teribil și nu voi călca nicicând acolo.  În Vamă se petrec multe mini-vacanțe semi-corporatiste. Mă dezgustă acești corporatiști în Vamă. Ăia care nu știu să sugă din paiul votcii. În Vamă ajung prietenoșii cu multe relații și mulți bani.

În Vamă, îmi pare rău pt cei 3 colegi ai mei care pot vedea postul… în Vamă se duc lăbarii (scuze, tata!). Nici nu știu care naiba e faza cu sărbătoarea asta. Ce știam eu de „vamaioți” era un mit frumos. Erau acei frumoși oameni care cândva, mergeau pe plajă să asculte o rimă bună la un pahar de bere ieftină. Sunt mică, nu am prins Vama, respect asta.

Mă țin departe de Vama aia, respect cer din partea celorlalți. Mergeți naibii în Costinești sau Mamaia, lăsați petecul ăla. Am descoperit Corbu în bătaia brizei de iunie, eu și câinele meu, lăsați Corbu în pace!