Arhive pe autori: Ioana

Despre Ioana

Amalgam cu I mare. :)

Imi vreau pisica inapoi

Standard

Buna, tuturor,

Am adoptat cu aproape un an in urma o pisica, si nu orice fel de pisica. O pisica adulta, de vreo 2-3 ani, abandonata. Am gasit intamplator un anunt pe Facebook, re-postat de cineva din lista mea. Desi nu planuiam sa imi iau o pisica, ceva din poza animalului si din povestea trista m-a impresionat. Am raspuns mesajului fara sa ma gandesc, am luat legatura cu persoana care o tinea temporar.

Am adus animalul acasa, l-am ingrijit si l-am iubit cum am stiut eu mai bine. In scurt timp m-am atasat de pisica mea mare, blanoasa, bleaga si blanda. Nu i-am dat nume pentru ca nu cred ca pisicile se pot subjuga unui nume. Asa ca o strigam Pisi, sau Animal, sau Motanica, si venea la mine doar cand avea dumneaei chef.

Am dormit impreuna de atatea ori, ne-am jucat si ne-am bucurat impreuna.

Iar de Craciun (23.12.2014) a trebuit sa plec din Bucuresti si pentru ca plecam singura la un drum lung pe tren, am decis sa o las la cineva in Giurgiu (cred ca se cheama Cartier Tineretului). O casa primitoare, dar cu o alta pisica (tot salvata de mine), si cu un metis ciobanesc german (tot salvat de mine). In speranta ca Pisi meu va avea companie in cele cateva zile cat aveam sa lipsesc. Ei bine Pisi meu drag nu s-a inteles cu restul animalutelor din casa si a fugit. Intr-un oras strain, dintr-o casa straina. Multi mi-au zis ca pisicile se intorc. Dar la casa lor, iar casa ei era este in Bucuresti. O astept cu mari sperante.

 

Asadar, cine vede in Giurgiu urmatorul frumos exemplar, este rugat sa imi dea un semn (0746 01 33 16 sau ioana_are_mail@yahoo.com). Este o pisica blanda si foarte frumoasa si cred ca oricine ar vrea sa o pastreze. Dar eu o iubesc mult si in fiecare zi plang de dorul ei. Si are aici tot ce ii trebuie: papit bun, iubire si rabdare, acoperisuri pe care sa le exploreze, si o mamica adoptiva care se topeste de dorul ei.

308610_378341855610614_741256960_n1186302_432593830185416_191663220_n1236734_441827125928753_595857910_n69687_338152779629522_1923733453_n551327_343911689053631_2006314605_nIMG_6835

 

Iubesc un ghem de blană

Standard

Putem alege să iubim. Ce, pe cine, cum, când, până când. Dar câteodată alegerile nu țin de noi.

Câteodată e simplu.

Să nu îți spună nimeni nimic, să nu primești o îmbrățișare. Să nu fii încurajat. Să nu existe nici măcar un schimb de priviri. Să nu trebuiască nici să vorbești, nici să asculți. Ci doar să ai aproape ce poate nu credeai că contează (atât de mult). Și să descoperi ce ar trebui să apreciezi.

Cu toții ne legăm. De viață, de aspirații, de obiective. Și ne luptăm noi cu noi, noi cu ceilalți, noi cu lumea întreagă. Cu moda, cu facturile, cu cântarul, cu spațiul locuibil din casele noastre, cu un frigider, cu prieteniile ce necesită investiție, cu tot trecutul nostru și cu tot prezentul.

Și câteodată uităm că e bine să lăsam deoparte toate acestea. Uităm că trăim noi, noi singuri, acum și așa, cum alegem. Și atunci când lăsăm totul deoparte, și mintea e golită, lăsăm de fapt loc pentru neașteptat.
Și atunci vine un ghem de blană vie lângă tine. Cu siguranța de a dormi fără grijă lângă tine. Și te topești în liniștea, confortul și intimitatea momentului. Admiri o vietate și o prețuiesti pentru că e acolo, fără să-ți vorbească, fără să te întrebe cum ți-a mers azi. Doar toarce liniștit, lângă tine.

Clișeu sau nu, cuvintele câteodată nu își au rostul.

IMG_6835

Oameni. Din. Viatamea. (fara diacritice)

Standard

Intro: Am ajuns intr-un punct in viata in care nu mai cunosc, cantitativ vorbind, oameni. Dar vreau sa cred ca incep sa ma apropii calitativ de aia putini, frumosi si speciali pe care ii cunosc. Sau pe care abia incep sa ii cunosc. Cu nerabdare.

Si da, sunt cativa, de-i numar pe degetele de la o mana. Oamenii care au impact asupra-mi, care imi plac bine-dispusi, dar si cu probleme, aia cu rate sau cu probleme de viata, aia cu poante suculente, aia pentru care eu nu sunt o problema, ci o provocare. Sau, in caz ideal, o completare.

 

Studiu de caz – pestele din carlig care inca se zbate, dar la care nu vrei pur si simplu sa renunti (da, am pescuit la viata mea, multumesc L.!)

Stii cum esti atunci cand te intalnesti prima data cu un om despre care stii imediat ca iti va schimba viata? Stii sentimentul ala? E rar, deosebit de rar, si dureaza al naibii de putin.

Da, ma mandresc sa am ocazia (inca!) sa mai gasesc, aleatoriu, printre carti deja citite si drumuri prea batatorite, ocazia fericita de a intalni un om special.

Momentul ala WOW a fost acum ceva ani in urma. Adica acum multi ani. Drumurile se duc, invariabil, incotro trebuie sa se indrepte. Dar, supriza! Omul-WOW reapare cumva in viata ta. Si, long-story-short, ajungi sa fii aproape de Omul-WOW, incat sa ai ocazia sa incerci sa intelegi elementul WOW.

Si cumva te chinui sa intelegi de ce omul ala, de ce efectul-WOW. Si nu reusesti sa intelegi asta, nu la un vin fiert sau la un sandvis pe caldaramul udat de luna ianuarie. Ar fi prea simplu.

Efectul-WOW este peste tine, te chinuie, te motiveaza, te ambitioneaza. Sa intelegi cine e Omul si de ce e pentru tine WOW.

Dar, pe scurt, cateva ganduri de-ale mele:

esti inteligenta (fuck, esti!), amuzanta la modul ingenuu si natural, brut chiar si unic, sincera pana doare (dar sinceritatea si franchetea sunt tot mai rare intre „oamenii mari”). tu esti autentica si esti tu orice ar fi. tu vezi dincolo de banal, tu esti implicata in orice ar fi. tu poti plange sincer si poti rade sincer, de multe ori in acelasi timp. tu vrei sa cresti ca om, dar nu ai curajul inca sa o faci. ai coloana vertebrala (…) si nu te dai inlaturi, nu te dezici de la principiile tale.

Imi cer scuze de pe-acum pentru violarea intimatatii, randurile de mai sus sunt scrise cu dedicatie. Dar pentru ca eu chiar cred in Omul din spatele Omului-WOW, am decis sa le pun aici, la indemana oricui.

Pentru ca cred cu tarie in randurile de mai sus, pentru ca chiar cred ca Omul atrage invariabil dupa sine efectul WOW, iar omul mic (cu o mic) nu atrage decat scame, decat furtuna-in-paharul-cu-apa. Omul (cu O mare) poate crea si tsunami si calmul de dupa furtuna. Despre asta vorbim aici.

 

Concluzie: Postul nu priveste pe nimeni. Este despre mine, norocoasa de mine, si Omul-WOW.

Doar vreau sa stie Omul ca… ca e WOW. 🙂

Daca viata ar fi ca acum, ar fi cum canta Nouvelle Vague

Standard

Daca ar fi sa imi descriu viata. Nu as putea. As cauta versuri si rime, povesti eroice.

As cauta in altcineva ce traiesc eu. As cauta suferinta mea intr-o oglinda. As cauta niste rime si niste potriviri. Si da, nu as gasi viata mea in alta parte. Nu viata mea.

Si nu as gasi nimic al meu la ceilalti.

Si rucsacul meu ar fi doar al meu, peste muntii si haurile mele. Si as cara rucsacul meu, cu povestea lui, cu rasetele aferente. Cu povestile mele, cu greutatile mele, cu tot ce e al meu.

Cu nimic din al meu care e al celorlalti.

Eu, simpla si mereu altfel.

 

Eu.

Descopar bune, descopar rele.

Standard

In fiecare zi. Asta ma face un om castigat. Caci pentru nimeni, niciodata, o zi in care nu inveti ceva inseamna zi castigata.

Poti invata ceva si stand in fund, singur, in pijamale, acasa. Nu cred ca inveti ceva neaparat in contextul imediat social.

Dupa o lunga amorteala, lamaile din viata mea au pus si zahar peste, si nitica apa, incat iese o limonada delicioasa. Asa cum ar trebui sa fie.

 

Invat putin bine din rau, si putin rau din bine.

 

Cred ca sunt oricum castigata caci de cele mai multe ori trag linie dupa o zi agitata si simt, eu in fata mea, ca am invatat ceva.

Mama mi-a zis acum cateva luni, intr-un oarecare context, ca asta inseamna maturizare.

E de bine imi zic. E de bine atata timp cat nu fac compromisuri, cat nu pierd inocenta mea, energia mea, lucrurile care ma fac totusi la finele zilei sa vaz binele dintr-o zi in care doar am plans. De ciuda.

Poate ca ma maturizez. Poate doar cresc. Poate doar, trist vorbind, poate doar trec anii peste mine.

 

Notite la 27 de ani.

27. Oh, imbatranesc.

Dar sunt copil.

 

Copil fiind, in acceptiunea mea, un mare compliment si o mare distinctie. A avea puterea sa fii copil cand iti apar riduri pe fata si credite la casa… cred eu… e un curaj.

 

 

Leț cat de bulșit

Standard

Niciodată nu mi-au plăcut constrângerile. Da, să scriem frumos, corect și îngrijit.

Să purtăm haine călcate. Să avem o freză impecabilă. Când zâmbim, să nu avem ciocolată pe dinți. Să nu ai cămășuța de la Obor, luată de împrumut. Să îți permiți cel mai bun fond de ten.

Să nu bem alcool, să nu întârziem la birou, să dăm răspunsuri complete și corecte. Să mulțumim. Să zâmbim, să înțelegem.

Să fim mereu pe val. Să nu dezamăgim. Să intuim ce vrea audiența de la noi. Să oferim ce vrea audiența și mult mai mult.

Să zâmbești ca și cum omul din fața ta nu are facturi de plătit. 

Să te prezinți ca și cum bunica ta nu a avut operație acum 7 zile, ca și cum nu ai nevoi, ca și cum verișorul tău e în cea mai confortabilă vilă în Băneasa.

Eu merg pe principiul că pianul mă unge pe suflet și că munca e muncă. Că verdele pădurii miroase la fel și dacă ai sau nu succes la muncă. Că na, procentele nu ies mereu.

 

Că munca mea mă definește de la 9 la 5. Că viața mea nu e nici brief, nici pitch, nici KPI. Că orele mele sunt ale mele.

 

Că fiecare are drumul său. Că eu m-am născut pentru un desen, că alții s-au născut pentru a ne f**e pe noi. 

 

Da, iubesc cu adevarat Praga (a doua parte)

Standard

Incepusem ieri sa povestesc experienta mea in Praga. Sa continuam.

Ziua 4

Deja din a patra zi mi-am luat inima in dinti si am inceput sa colind stradutele din Praga de una singura. Intotdeauna mi-am dorit sa fac asta, ma temeam sincer ca o sa imi fie greu. Bineinteles, a fost minunat. Stiti cum e cand calatoresti in grup, si mereu trebuie sa faci compromisuri de dragul grupului: X vrea la muzeu, Y vrea la bodega, Z vrea sa stea acasa etc. Ei bine, in cazul meu nu am avut nevoie sa fac niciun compromis. Am vrut sa merg pe straduta din stanga, m-am dus, m-am lasat fermecata de Praga, pe care am savurat-o cladire cu cladire, atat cat mi-a permis timpul.

Cum eu nu sunt un turist al muzeelor, mi-am propus sa vizitez in orasele in care ajung un muzeu. Si in Praga am ales Muzeul National (pe langa Muzeul Jucariilor, vizitat anterior). Am luat inima in dinti, tramvaiul 9 si am purces. 9 statii. Am mers putin pe jos prin vestita lor piata, unde s-a infaptuit si revolutia, printre altele. Am servit un shot de cafea la Starbucks, am zambit trecatorilor, am fumat o tigara pe o bancuta, alaturi de (desigur) un rusnac.

Poze, poze, poze. Am ajuns in fata impunatoarei cladiri. Urcat pe trepte, intrerupt un cuplu (care probabil se certa, dupa tonalitatea vocilor), rugat fata sa imi faca o poza. Ajuns la intrarea in Muzeu. Pam-pam. Inchis pentru renovari, timp de 5 ani. Well, macar am incercat. 🙂

Am coborat la primul McDonalds unde am servit juma’ de hamburger. Nu mancasem de ceva timp, banii nu-mi mai permiteau un restaurant, a fost o experienta simpatica: stat si privit trecatorii, in timp ce sorbeam dintr-un lighean de Cola cu gheata. Cerusem Sprite, n-am mai insistat.

Apoi purces la drum, la nimereala. Vazut Opera de Stat, poze, poze, ajuns cumva la gara, in cautarea unui Info Point. Plimbat cu gura cascata prin gara, cerut tone de indicatii, gasit Info Point-ul, unde am observat un simpatic cuplu de turisti indieni. Cumparat harta cu 50 de coroane.

Iesit din gara, stat pe o bancuta, interactiune simpatica cu un nene ceh care nu prea vorbea engleza. Hotarat sa vizitez cartierul evreiesc. Primit indicatii, coborat la metrou, schimbat metroul, misiune indeplinita cu succes. Ajuns prea tarziu in cartierul evreiesc pentru a vizita ceva. Oricum, la cat costa intrarea, m-am multumit cu varianta low-cost (adica pozat sinagoga de pe trotuar :)).

Gasit o terasa, stat si dardait la un pahar mare de Stella Artois. Stat singura la terasa, simtit bine, zambit cu cuplu mama-fiica rusnace, observat cladiri si oameni. Zambete sincere cu un grupulet de francezi.

Luat metroul apoi spre casa. Invers, evident. :)) Am ajuns in statia TGYSAHJK, crezand ca am ajuns de fapt la Mustek (in directia opusa). Intrebat cehi nevorbitori de engleza unde se face transferul catre linia B. Dupa 10 minute (!), inteles ca nu sunt unde trebuie. Ras in sinea mea, coborat iar la metrou, asigurat de 2 ori ca il iau cum trebuie. Ajuns acasa in cele din urma.

Acasa atmosfera devenea din ce in ce mai tensionata. Copil cuminte cum sunt, am pus castile si Adele pe fundal, stat intr-un colt la calculator si incarcat poze pe Facebook.

Ziua 5

Pentru ca statul acasa devenise apasator, si pentru ca ma durea sufletul sa nu vizitez, luat aparatul dis de dimineata si plecat la picior, cu harta si fara niciun plan.

Aceasta zi s-a dovedit a fi una cu adevarat turistica. Deja incepusem sa ma descurc cu transportul in comun, asa ca am ajuns usor in centru. T. mi-a recomandat de mult sa iau un Free Tour de langa ceas. Am ajuns in centru, am urcat in Turnul cu Ceas, urcat cu liftul, desigur, civilizat si elegant. Imprietenit scurt cu un cuplu la a doua tinerete din UK si un cuplu tanar din Spania.

In timpul acesta, jos in piata se petreceau niste chestii. Anume grupuri mari de huligani care cantau la bustul gol, cu berile in mana, jucau fotbal cu 2 mingi pe care le sutau random in oameni, terase, statui. Politia supraveghea din umbra. Langa mine, in turn, 2 cehi tineau un steag deasupra turnului. I-am intrebat daca a fost un meci, mi-au povestit ca urma un meci important cu Olanda si ca au nevoie de noroc. Mi-am permis o glumita „Oh, my, this doesn’t sound good, if you need to have luck :))”. Au gustat glumita, ras putin, plecat mai departe.

Am coborat in lift cu 3 rusi prost-crescuti si galagiosi. Ajuns din nou in piata, lucrurile se precipitau. Am gasit un tur gratis, m-am trecut pe lista si aveam inca 50 de minute de asteptat. Mers la o terasa frumoasa in centru, comandat o supa crema de lobster, un pahar de bere, ascultat un frumos concert blues. O atmosfera de vis, turisti, piateta colorata, muzica buna pe fundal, vreme senina si calda.

Ok, se facuse ora 2, m-am dus la tur. Ne-au preluat 3 tineri. Eram cam 60 de oameni la turul lor (erau mai multi organizatori de tururi, de la alte agentii, vorbitori de franceza sau spaniola etc). Ne-au impartit intre ei 3. Pe mine m-a preluat Lauren, doar cea mai tare tipa pe care am cunoscut-o vreodata 🙂

Din USA, venita in 2006 in Praga in vacanta, indragostita profund de oras, s-a intors in 2007. Moment in care i-a fost clar ca aici este sufletul ei. S-a intors in State, a terminat facultatea, iar in 2009 a cumparat „a one way ticket” si a ramas in acest minunat oras. Fericita peste masura, mi-a servit un important model.

Am pornit turul in jurul centrului. Vizitasem deja obiectivele de pe lista, insa in contextul dat a fost minunat sa si aflu o groaza de lucruri interesante despre poporul ceh. Sa enumar cateva: au aproximativ 365 nume si copiii trebuie botezati cu numele acestea. Daca se doreste un nume din afara listei, este o intreaga procedura cu judecatoria, sa accepte in cele din urma un alt nume, dar numai in urma unei argumentari solide. Sau ca (deja stiam) sunt al doilea popor ateu din Europa. Multe biserici dragute, nimeni interesat de ele. Asadar, le-au transformat pe multe dintre acestea, in cluburi, baruri, centre comerciale, sali pentru organizarea concertelor samd. Wow. My kind of people! Sau ca au inventat zaharul cubic. Si multe multe alte informatii pe care nu mi le amintesc momentan.

Dupa primele 30 de minute deja in grupul nostru se legasera prietenii. Aveam turisti din State, din Canada, Australia, China, Japonia, Belgia etc. M-am imprietenit usor cu 3 omuleti din Australia. O ea care a fost contabila, si la un moment dat a decis sa aleaga alta meserie. Asa ca in prezent este pompier. 🙂 Si cuplul cu care calatorea Karen: o contabila si un detinator de afacere cu compresoare de aer (sau ceva de genul). Am aflat multe lucruri interesante despre Australia. Anume ca suporterii lor de fotbal (soccer cum ii zic ei) nu sunt deloc violenti. I-am povestit nitel despre Romania. Era socata. :)) Sau ca petrecerile in Australia incep la ora 18-19. Ca in calatoriile ei a fost surprinsa sa afle ca in alte parti ale lumii lucrurile stau altfel. Si eu am fost oarecum surprinsa, caci cehii incep petrecerile mult dupa ora 12. Ca stau si beau pana dimineata, merg acasa, dorm 2-3 ore si pleaca la munca. In Cehia se petrece inclusiv in timpul saptamanii, deoarece cehii duc se pare un stil nesanatos de viata: dorm in general 3-4 ore pe noapte, mananca nesanatos si gras, beau mult.

In plus, in Australia concediul anual e de 6 saptamani. Fata de cele 2 saptamani de concediu din State. Sau ale noastre 4 saptamani. Karen avea in total 10 saptamani de concediu anual, avand in vedere meseria cu risc ridicat.

Paranteza. Al nostru minunat si energic ghid a fost peste masura de emotionata cand ne-a povestit in cartierul evreiesc de lagarele de concetrare. Intr-o sinagoga acolo, cam cea mai veche sinagoga activa de prin Europa (de pe la 1200) exista o expozitie de desene ale unor copii din lagar. O evreica si-a riscat viata, a adunat aceste desene in 2 geamantane pe care vroia sa le scoata din lagar si sa arate lumii o particica din viata unor copii inocenti sortiti pieirii. A murit evreica in cele din urma in camera de gazare, insa sotul ei a supravietuit si a scos desenele de acolo. O parte sunt expuse in sinagoga de care ziceam mai devreme. Moment in care Lauren a plans, si imi venea si mie sa plang, de incarcatura emotionala a povestirii, dar si de emotia ei pura. Rar intalnesti oameni atat de autentici, jos palaria in fata lor.

Apoi m-am imprietenit cu o tipa din state, producator TV. Ei bine, ea a plecat in jurul lumii singura in urma cu un an, nemultumita de viata pe care o ducea. A cumparat un bilet din Chicago catre Australia, unde a locuit 5 luni. Apoi Noua Zeelanda, Tailanda, Italia, Franta, Olanda etc. Are Romania pe lista ei. Am intrebat-o cu stupoare: de ce, ce a auzit despre a noastra tarisoara. Mi-a zis ca isi alege in principiu destinatiile in functie de oamenii pe care ii cunoaste. Cunoscuse o romanca de treaba (cum altfel?!) in Australia. I-am promis ca ii fac cateva recomandari cand va ajunge la noi.

Ne-am imprietenit si cu un arab crescut in State, detinator de afacere de consultanta. Am ramas dupa tur la o bere, hai doua, la o teresa in centru, preaslavind minunata Praga. Am concluzionat usor ca ne-am muta cu totii aici.

Am plecat spre casa in cele din urma, pus castile, stat in coltisorul meu. 😦

Ziua 6

In ultima mea zi, Praga s-a incapatanat sa-si dea cartile pe fata. Anume sa-mi arate vremea pe care o are de obicei. Adica al naibii de frig, cu ploaie marunta si deasa si rece, cer gri si mohorat. Am tras de cafea, am mancat la pranz, am pregatit bagajul. Pe la ora 4 m-am incumetat sa ies totusi, sa-mi iau ramas bun cum se cuvine de la Orasul de Aur.

Am dardait in statie (cateva minute, caci autobuzele vin la minut), am ajuns din nou in centru, fara planuri. Am colindat cu greu pe stradutele ude cu sandalele mele ude si care alunecau pe pavaj. Am intrat intr-o bodega si, de ultimii mei bani, am luat o pizza si un pahar de bere ceheasca. Am stat acolo singura, printre cupluri si grupuri, m-am deprimat putin. Apoi am decis sa plec spre casa. Bineinteles, gazdele mele s-au gandit ca ar fi indicat sa-si bata joc de mine. Desi stiau sigur ora la care ma intorc (expira abonamentul meu la 19:47), au plecat de acasa, fara sa se oboseasca sa ma anunte. A trebuit sa fac cale intoarsa. Am ajuns iar la sediul Skype, unde s-a organizat un gratar ad-hoc. A fost simpatic, eu satula, cu multe carnuri in fata, m-am multumit doar cu vin. Am cunoscut 3 programatori slovaci (unul dintre ei super simpatic, dar care din pacate nu prea vorbea engleza). Am cunoscut si tipa de la HR de la ei, o frumoasa cehoaica (cum altfel) blonda si prietenoasa. Am povestit, mancat si baut, pana la 21:30.

Am plecat apoi toti spre casele noastre.

Ziua 7

Bineinteles, cu transportul spre aeroport a fost mai dificil. Mai aveam bani doar de un taxi, caci nu avea cine sa ma conduca la aeroport (bummer!). Am sunat in ajun la o companie de taxi, am facut precomanda, elegant, cu cupon de reducere 47%. Am primit inclusiv sms de confirmare cu adresa, data si ora comenzii, numarul masinii si costul estimat (242 coroane, aproximativ 10 euro). Durata cursei: 20 minute. Evident, mult mai comod decat sa merg o ora cu autobuz + metrou pana la capat + autobuz. A ajuns masina chiar cu 20 minute mai repede, am primit din nou un sms de instiintare cu ora exacta la care ajunge masina, adresa, destinatia, costul estimat. Civilizat, da!

Aveam banii la limita, m-am descurcat.

Check-in la aeroport la 10 dimineata, romanasi plini de aere, rusnaci si alte cele.

Prins loc in mijloc, intre 2 cehi oarecum dubiosi. Cel din dreapta mea s-a mutat in cele din urma in alta parte, asa ca am stat la culoar, cu spatiu fata de cehul nr. 2. Toate bune si frumoase, mai putin plodul din spatele meu. Un ceh mic si urlator, pe care simteam ca il bat daca nu se potoleste. Au fost si ceva turbulente, mult mai putin intense decat la venire. Momente in care plodul se cumintea. Asadar Motanul se ruga sa fie turbulente, sa taca plodul. 🙂

Ajuns in Bucuresti, cu bluza cu maneca lunga + geaca + blugi. 30 de grade pe putin aici. M-a asteptat cineva la aeroport, am ajuns cu bine acasa.

Am descuiat usa garsonierei mele intunecate si m-am deprimat instant. Moment in care am inceput sa caut joburi in Cehia + cursuri de limba ceha.

The End

(asteptand cu nerabdare urmatoarea excursie in Praga! :))

Later edit: Pe langa toate minunatiile pe care le-am vazut si experimentat in Praga, mi-a fost dat sa intalnesc unul dintre cei mai aiurea oameni pe care i-am intalnit in viata mea. Un om pe care nu l-as pastra in viata mea pentru nimic in lume. Experienta m-a invatat sa ma apreciez pe mine insami tot mai mult, caci sunt, se pare, un om ok. 😀

Da, iubesc cu adevarat Praga (prima parte)

Standard

Sunt o persoana foarte impulsiva. Ma indragostesc usor, ma despart si plec mai departe la fel de usor. Declar de fiecare data ceva extrem, ma razgandesc de indata, astfel incat lumea nici nu ma mai crede pe cuvant.

Cu Praga insa lucrurile cred ca stau altfel.

Sa incepem.

O seara normala, o terasa ieftina, o alegere noua impreuna cu prietena mea I. Am cunoscut pe cineva, m-a dat complet peste cap. In 2 zile, am fost alt om.

Ok, da, s-a intamplat iarasi. M-am indragostit. Imediat, am cumparat un bilet de avion catre Praga. Planul era sa petrec o saptamana minunata cu un om minunat.

Ei bine, omul minunat a iesit intre timp din peisaj. M-am trezit fara niciun ban in buzunar, cu un bilet de avion si singura. Eu si Praga.

Initial m-am speriat si am dat inapoi. Cineva acolo mi-a intins o mana. Mi-a oferit cazare. M-a indemnat sa nu refuz Praga. Si bine a facut. Si bine am facut ca m-am aruncat in excursia asta.

Ziua 0

Asa ca am plecat. Am luat un taxi spre Otopeni (!), am vorbit despre dragoste si relatii si femei si barbati cu taximetristul, care la finalul cursei, pe langa bacsis, mi-a cerut si sfaturi in amor. Am dat si sfaturi, si bacsis.

Am incheiat in mijlocul aeroportului sutienul unei fete care era in drum spre Germania, unde lucreaza de 4 ani. Da, asta sunt eu, ma apropii usor de tot felul de oameni. Dupa ce am vorbit 40 de minute cu fetiscana in drum spre Frankfurt, m-am dus la check-in. Spre Praga. Just one. Da, la fereastra. 🙂

Bineinteles, pe scaunul de langa mine s-a indesat un rusnac cu ceafa lata si fara muschi faciali, se pare. Am incercat sa le vorbesc in romana (erau doi, masivul, evident, langa mine), apoi in engleza. Niciun rezultat. Am pornit. Poze, poze, poze, nori pufosi si emotii uriase.

Spre Praga deja am avut parte de turbulente. Din acelea cu goluri masive de aer, cand cazi in gol si apoi urci iar si iar cazi. Ei bine, eu nu stiam cum e. Am transpirat, tremurat, infipt unghii in bratul scaunului. La un moment, am scancit apasat. Apoi m-am uitat la rusnac. Nicio reactie. Fuck, imi zic. Sa nu fie asta ultima fata pe care o vad. Suprinzator, n-a fost. Au trecut turbulentele, poze, poze, poze.

Am ajuns in Praga, m-a asteptat cineva la aeroport. Obosita fiind, n-am observat foarte multe pe drumul de la aeroport spre oras. Nici nu prea aveam ce. Am coborat la metrou apoi. Uau. Statii peste apa, sub apa, pe langa apa. Statii colorate, oameni civilizati si linistiti. Uau.

Prima zi a fost de mancat, despachetat, dusat, plimbat putin. Nanit.

Ziua 1

Prima zi in Praga a fost fara cuvinte. Am pornit din timp, cu un mic popas la sediul Skype. Uau. Am imbratisat un perete acolo si am baut o cafea tare pe terasa lor. Apoi am pornit agale pe stradute cu nume pe care nu le inteleg. Spre castel, ca tot turistul. Recunosc ca nu m-a impresionat cine stie ce castelul de la distanta. Asta pana cand am ajuns langa el. Uau. Eram parte din zidul de turisti care raman perplex cand ajung in fata. Da, poze, poze, poze.

Apoi o incursiune nostalgica la muzeul jucariilor.

Apoi panorama spre Praga, poze, poze, un gulas traditional la o teresa cu (prea) multi turisti. La cum imi e norocul, fireste ca ne-am asezat exact langa grupul mare de turisti spanioli. Bad idea! Declar raspicat ca detest spaniolii. Si nici italienii nu-s departe, no worries.

Sa nu uit de pustanul de 6 ani din autobuz pe care l-am tot pozat pana s-a intimidat complet. Sa nu uit de garda de la castel de care aproape m-am indragostit. Si nici de cersetorii umili care ma emotioneaza enorm. A, si frumoasele poze cu Vltava. De langa Vltava. Cu Vltava. Peste Vltava etc.

Pe Charles Bridge am avut parte de 2 experiente ce merita precizate: 1) am vrut sa fac o poza unor ceasuri (sau, ma rog, aranjamente cu ceasuri) hand-made, moment in care 3 cehi innebuniti au sarit peste mine: This is unique work, don’t take pictures! Mi-am cerut scuze, am zambit si am plecat mai departe. Mai departe, pe langa un concert de jazz (nu credeam vreodata sa-mi placa muzica asta, dar iata! cantata cum trebuie… ), 2) am ajuns langa o femeie simpla. Imbracata in alb, nimic deosebit, o bluza si pantaloni oarecare, cu o frizura neingrijita si ochii inchisi, m-a facut sa lacrimez. A fost cel mai sincer si talentat si emotionant „Ave Maria” pe care mi-a fost dat sa-l aud in viata mea. Cu genunchii moi si ochii in lacrimi, am indraznit sa ma apropii, suficient cat sa-i strecor cateva coroane in cutiuta special pregatita. Mi-era si teama sa nu perturb minunea ce-i iesea pe gura.

Apoi am continuat plimbarea catre Piata Veche, numita si „inima Pragai”. Pe buna dreptate. Daca un bijutier iscusit ar pune deoparte cele mai reusite piese ale sale, tot nu s-ar compara cu piata din Praga. Da, si ceas, si atmosfera de vis, si puhoaie de turisti, si un dubios shooting cu o asiatica vulgara pe treptele turnului cu ceas.

Pe drum spre casa, o ploaie torentiala si da. Un minunat curcubeu. Primul curcubeu intens pe care l-am vazut in viata mea, complet si colorat. Si cum ne minunam noi de toate culorile ce ni se afisau, a aparut timid, langa, al doilea curcubeu. Da, mi-am pus si o dorinta. 🙂 Eu una nu am mai vazut asa ceva.

Am mers singura pe stradute, acompaniata de un cuplu pupacios. Am gasit puterea sa ma detasez de situatie, de situatia care m-a adus pe stradutele din Praga. I-am lasat sa se pupe, m-am rupt si mi-am gasit linistea. Eu, cu mine, si cu Praga, facem o combinatie excelenta!

Spre seara m-am gandit ca nu pot ajunge in Praga fara sa gust viata de noapte. Ei, bine, ai grija ce-ti doresti :))

Am plecat cu autobuzul, ajuns la Andel, luat metroul. Ajuns in centru. Incercat o straduta. Plina de bordeluri, cam un Red District. Nu. Intoarcere 180 grade. Incercat primul club. Putina lume (la 23:15!!!), lumina multa, muzica in surdina, lumea chill pe canapele albe. WTF. Next club, same shit. Pierduti pe stradutele Pragai, am cerut in final indicatii unui taximetrist la vreo 30 de ani. Nu inainte sa mi se vanda iarba ieftina in centrul Pragai. Am refuzat. Apoi am aflat ca e legal la ei. Da. 😐

La recomandarea taximetristului, luat metrou 2 statii. Ajuns iar pe stradute, pierdut cu Google Maps. Cerut iar indicatii de la niste junkies. You should probably go to Harley’s. We did. Muzica buuuuna, rock. Lume adunata. Ok, stam aici. Luat 2 pipete de bere (adica 0,33) si stat la o masa instabila. Stat acolo pana ce o cehoaica a cazut in cap si un grup de cehi beti de la masa de langa mine s-au luat aproape la bataie cu niste americani cu femei frumoase la masa. Motan speriat, coada zbarlita, fugit afara dupa ce ceh masiv cu dreduri varsat whiskey pe mine. Motanul niciodata nu mai calca intr-un club in Praga.

Seara s-a terminat in final intr-o bomba unde am baut mult Kozel, cu pacanele pe fundal si discutii lungi despre munca in general si despre salile de relaxare din corporatii. Am plecat spre casa pe la 05:30. Tramvai plin, oameni dormind cu iPad sau iPhone la vedere. Un oras perfect in siguranta. Fara caini vagabonzi 🙂 🙂

Ziua 2

A doua mea zi in Praga a inceput lenes. Recunosc. Nimeni nu merge in Praga fara sa bea alcool. Fara sa abuzeze, poftim. 😀 M-am trezit cu constiinta incarcata, in concediu fiind, datorita unor dead-line-uri la munca. Am fost introdusa din nou in sediul Skype, asezata la un mega-calculator cu 5 monitoare, sa lucrez vreo 2 ore. Am terminat cu bine ce aveam de lucru, am fost profund impresionata de mediul destins, international si realmente inteligent, incarcat de geeks de nu mai stiam in ce directie sa ma uit. 😀 Am continuat apoi cu o masa intr-un restaurant cu specific argentinian. Proasta mancare, am lasat-o aproape pe toata in farfurie, desi mi-era foame. Nu ca argentinienii n-ar gati bine, ci pentru ca cehii care gatesc (well, anything) nu gatesc bine. Dupa asta si bine-meritatul pahar de bere ceheasca, am luat-o la picior. Ma rog, in tramvai. Sa vizitez. Am urcat cu asa-numitul funicular. Da, Motanul din mine s-a cam tinut de barele alea. Nu am incredere in treburi care se misca in directii anormale (de pilda, pe diagonala). Dar am tacut cand am urcat peste padurice si am vazut frumoasa Praga.

Urcat, urcat, coborat la destinatie. O minunata gradinita, cer frumos, o replica a turnului Eiffel. Ce naiba din teama mea de scari si de inaltime m-a impiedicat sa platesc 55 coroane in plus sa iau liftul pana sus? Nu. Am urcat pe trepte inguste, circulare, si expuse exteriorului (protejate doar de o balustrada). La mijloc am avut un real atac de panica. Frisoane, maini transpirate de-mi cadea DSLR-ul, imagini care se roteau in fata mea. M-am infipt intr-o bancuta si am stat acolo 20 de minute. Pe langa mine se inghesuiau turisti si copii, fericiti de experienta. Iar eu ma gandeam la sicrie, la faptul ca o sa mor, ca mi-e teama sa cobor sau sa urc. Ce naibii sa fac? Sunt la jumatea drumului. Noroc de I. care m-a linistit la telefon. Am tras aer in piept, sacadat, evident, m-am adunat sa ma tarasc pana sus, doar ca sa pot cobori cu liftul. Am facut ceva poze, in spatiul acela ingust si aglomerat, care se mai si clatina. Dar a fost un act de prezenta. Am apasat declansatorul gandindu-ma cum naibii cobor mai repede din turnul asta nenorocit. M-am dus palida si anemica la liftiera, i-am zis ca n-am platit, ca ii dau dublu, doar sa nu trebuiasca sa cobor pe trepte. A zambit, m-a lasat sa cobor gratis cu liftul.

Apoi am mers in camera oglinzilor. Fun. Doar ca mi-am atins limita de tolerat copii urlatori. Am plecat de acolo rasufland usurata ca nu am copii. Dupa asta, o bere bruna cu jazz lenes pe fundal si cu vedere panoramica spre Praga. Frumos, frigut, dar frumos.

Am coborat in oras. Oprire la un restaurant cu specific mexican. Am mancat doar cea mai buna mancare mexicana din viata mea. Apoi mers la supermarket, cumparat Absint, facut planuri, ajuns acasa si adormit ca scandura fara strop de absint.

Ziua 3

Ziua a treia in Praga a inceput iar lenes. Niste ochiuri la domiciliu, o plimbare agale pe Vltava, pozat Dancing House, o mica experienta la Posta Ceheasca. Ca doar imi place atat de mult Posta Romana, puteam eu oare sa ratez varianta ceheasca? Superba experienta cu draguta cehoaica, singura, de la alt ghiseu, care intelegea putina engleza. Sa ne-ntelegem, aveam nevoie de Western Union, ele nu puteau explica, eu nu puteam intelege. 45 de minute, joy!

O bere la terasa, cand, se pare, ca am insultat fara sa vreau un simpatic chelner ceh, fluturand mana in plina terasa. Da, am fost avertizata, dar reflexul a fost mai puternic. 😦 Apoi o pizza si nemiloasele shoturi cu Absint. Da, eu am vrut in Praga, eu am vrut sa vad cum e Absint. Oooo, nu.

[to be continued]

Titlu. Optional.

Standard

M-am gandit in ultimele zile ca am despre ce scrie. M-am gandit chiar cum o sa scriu. Dar iata ca in fata unei pagini goale nu pot sumariza ce mi s-a intamplat in 7 zile. Pentru ca depaseste cumva ce am trait in 26 ani.

Deci da. E greu.

Am pus punct. De fapt, l-am schimbat cu puncte-puncte. Am luat un semn de intrebare si l-am schimbat in semn de exclamare.

Am luat cunoscutul, l-am intors pe multe parti, pana l-am transformat in necunoscut.

Am luat o constanta si am transformat-o in variabila, in aceeasi ecuatie a vietii mele.

Am rezolvat problema (pe care o aveam), dar am trecut la urmatorul nivel de… dificultate.

Pe scurt, pe foarte scurt (!), am avut ocazia sa traiesc ceva similar cu scenariile de la Hollywood. Cu alea siropoase, la care plang eu pe ascuns. Ceva ce nu credeam ca se poate intampla, mai ales MIE.

Am intalnit un om, un calator, care m-a citit in cateva ore cum n-au facut-o oameni de-a lungul multor ani. Care dupa ce a citit, a tras si o concluzie. Si a facut si o recomandare. Si acest calator mi-a dat puterea pe care o asteptam. A venit, a vazut ceva si m-a determinat si pe mine sa vad. Mi-a aratat evidentul, mi-a amintit ce am stiut odata dar am ales sa uit, sa ingrop.

Poate suna prosteste, copilareste. Dar, aminte, nu scriu, nu zic tot ce se intampla si mai ales (!) tot ce gandesc.

Acum am puterea si credinta sa fac cate ceva. Pentru mine. Eu cu mine, pentru mine. Suna patetic, asa-i?

Iata ca sunt recunoscatoare. Pentru ca la un curs intensiv am absolvit vreo 3 ani. Pentru ca foarte multi nu au ocazia sau deschiderea pentru asa o experienta.

Pentru ca, mereu eu cu mine, am ajuns sa imi cunosc partenerul de drum. Putin mai mult decat acum 9 zile.

Unii oameni vin in viata noastra, si pleaca. Dar. Poate ca nimic nu e intamplator. Poate ca noi suntem si Dumnezeul si Satana. Poate ca in noi e si cheia Raiului si cheia Iadului. Ce fiinte extraordinare mai suntem noi! Si ce fraieri (da, fraieri!) mai suntem ca asteptam mereu ca ceilalti sa observe cat suntem noi de buni.

Poate ca nu va veni nimeni niciodata la noi sa ne spuna: Da, asta e calea, asta esti tu, asta e fericirea si implinirea ta! Poate ca… niciodata. Poate totusi noi detinem reteta. Si sigur noi detinem toate ingredientele. Ce pot duce la Rai sau la Iad.

Dar de ce totusi a fost nevoie ca un strain sa apara in viata mea pe neasteptate, sa ma faca sa vad ce nu am vazut pana acum?

De ce a trebuit sa plece? De ce am ramas singura, dar cu reteta in mana?

Pai da. Mi-a zis ce am, ce pot face, eventual cum sa fac. Dar continuarea e in mainile mele.

Deci da. Poate fi si simplu.

Constanta vieții mele… sunt eu.

Standard

Despre prietenie voi putea scrie toată viața mea. Căci prea curând nu voi înțelege… fenomenul.

Am mai scris că oameni vin și pleacă din viața mea. Nimic nou sub soare.

De asemenea, marile iubiri cu semeseuri și declarații înflăcărate, mai ales de un pahar de… Vin și pleacă și alea. Cum a zis dragul meu C.: după o noapte de tăvăleală de calitate, iubești pe toată lumea.

Colegi de muncă, azi îi ai și împarți un sendviș, un raport, o frustrare de moment sau o satisfacție profesională. Și ăștia vin și pleacă. Mâine nu-i mai ai. Poimâine nu-ți mai răspund la mail.

Mă gândesc tot mai serios la singurul meu prieten. Ăla care e mereu lângă mine, care mă acuză și mă scuză, ăla cu care împart și mahmureala și extazul micilor bucurii. Omul cu care vorbesc mereu, chiar noaptea înainte să adorm, chiar dimineața când n-aud ceasul. Omul care plânge și râde cu mine, omul care mă dezaprobă deseori și care mă încurajează rareori. Omul care știe totul despre mine, despre emoția primelor bastonașe și despre emoția primului ghiocel primit de la un băiat, în clasa a IIa.

Omul care știe ce mă dezgustă, omul care crește odată cu mine. Omul care a revăzut The Break-up de fiecare dată când eu plângeam. Omul care ascultă piese pe repeat. Omul care îmi amintește să închid mereu apa când mă spăl pe dinți. Omul care îmi amintește să nu uit bunicii sau mătușile, traiaul meu modest și omul care mă ceartă când dau bani pe taxi. Căci bunica mea abia își permite un măr. Omul din umbra mea, acea voce care nu tace niciodată.

Omul ăsta vede dincolo de clipă, omul știe de unde am pornit, unde mă aflu și încotro îmi doresc să mă îndrept.

Omul ăsta știe cum miros a transpirație sau a fericire, știe cum mă bucur ca un copil de soare, cum plâng mereu la vederea unui cerșetor.

Omul ăsta… sunt eu! Singura constantă a vieții mele.