Da, iubesc cu adevarat Praga (prima parte)

Standard

Sunt o persoana foarte impulsiva. Ma indragostesc usor, ma despart si plec mai departe la fel de usor. Declar de fiecare data ceva extrem, ma razgandesc de indata, astfel incat lumea nici nu ma mai crede pe cuvant.

Cu Praga insa lucrurile cred ca stau altfel.

Sa incepem.

O seara normala, o terasa ieftina, o alegere noua impreuna cu prietena mea I. Am cunoscut pe cineva, m-a dat complet peste cap. In 2 zile, am fost alt om.

Ok, da, s-a intamplat iarasi. M-am indragostit. Imediat, am cumparat un bilet de avion catre Praga. Planul era sa petrec o saptamana minunata cu un om minunat.

Ei bine, omul minunat a iesit intre timp din peisaj. M-am trezit fara niciun ban in buzunar, cu un bilet de avion si singura. Eu si Praga.

Initial m-am speriat si am dat inapoi. Cineva acolo mi-a intins o mana. Mi-a oferit cazare. M-a indemnat sa nu refuz Praga. Si bine a facut. Si bine am facut ca m-am aruncat in excursia asta.

Ziua 0

Asa ca am plecat. Am luat un taxi spre Otopeni (!), am vorbit despre dragoste si relatii si femei si barbati cu taximetristul, care la finalul cursei, pe langa bacsis, mi-a cerut si sfaturi in amor. Am dat si sfaturi, si bacsis.

Am incheiat in mijlocul aeroportului sutienul unei fete care era in drum spre Germania, unde lucreaza de 4 ani. Da, asta sunt eu, ma apropii usor de tot felul de oameni. Dupa ce am vorbit 40 de minute cu fetiscana in drum spre Frankfurt, m-am dus la check-in. Spre Praga. Just one. Da, la fereastra. 🙂

Bineinteles, pe scaunul de langa mine s-a indesat un rusnac cu ceafa lata si fara muschi faciali, se pare. Am incercat sa le vorbesc in romana (erau doi, masivul, evident, langa mine), apoi in engleza. Niciun rezultat. Am pornit. Poze, poze, poze, nori pufosi si emotii uriase.

Spre Praga deja am avut parte de turbulente. Din acelea cu goluri masive de aer, cand cazi in gol si apoi urci iar si iar cazi. Ei bine, eu nu stiam cum e. Am transpirat, tremurat, infipt unghii in bratul scaunului. La un moment, am scancit apasat. Apoi m-am uitat la rusnac. Nicio reactie. Fuck, imi zic. Sa nu fie asta ultima fata pe care o vad. Suprinzator, n-a fost. Au trecut turbulentele, poze, poze, poze.

Am ajuns in Praga, m-a asteptat cineva la aeroport. Obosita fiind, n-am observat foarte multe pe drumul de la aeroport spre oras. Nici nu prea aveam ce. Am coborat la metrou apoi. Uau. Statii peste apa, sub apa, pe langa apa. Statii colorate, oameni civilizati si linistiti. Uau.

Prima zi a fost de mancat, despachetat, dusat, plimbat putin. Nanit.

Ziua 1

Prima zi in Praga a fost fara cuvinte. Am pornit din timp, cu un mic popas la sediul Skype. Uau. Am imbratisat un perete acolo si am baut o cafea tare pe terasa lor. Apoi am pornit agale pe stradute cu nume pe care nu le inteleg. Spre castel, ca tot turistul. Recunosc ca nu m-a impresionat cine stie ce castelul de la distanta. Asta pana cand am ajuns langa el. Uau. Eram parte din zidul de turisti care raman perplex cand ajung in fata. Da, poze, poze, poze.

Apoi o incursiune nostalgica la muzeul jucariilor.

Apoi panorama spre Praga, poze, poze, un gulas traditional la o teresa cu (prea) multi turisti. La cum imi e norocul, fireste ca ne-am asezat exact langa grupul mare de turisti spanioli. Bad idea! Declar raspicat ca detest spaniolii. Si nici italienii nu-s departe, no worries.

Sa nu uit de pustanul de 6 ani din autobuz pe care l-am tot pozat pana s-a intimidat complet. Sa nu uit de garda de la castel de care aproape m-am indragostit. Si nici de cersetorii umili care ma emotioneaza enorm. A, si frumoasele poze cu Vltava. De langa Vltava. Cu Vltava. Peste Vltava etc.

Pe Charles Bridge am avut parte de 2 experiente ce merita precizate: 1) am vrut sa fac o poza unor ceasuri (sau, ma rog, aranjamente cu ceasuri) hand-made, moment in care 3 cehi innebuniti au sarit peste mine: This is unique work, don’t take pictures! Mi-am cerut scuze, am zambit si am plecat mai departe. Mai departe, pe langa un concert de jazz (nu credeam vreodata sa-mi placa muzica asta, dar iata! cantata cum trebuie… ), 2) am ajuns langa o femeie simpla. Imbracata in alb, nimic deosebit, o bluza si pantaloni oarecare, cu o frizura neingrijita si ochii inchisi, m-a facut sa lacrimez. A fost cel mai sincer si talentat si emotionant „Ave Maria” pe care mi-a fost dat sa-l aud in viata mea. Cu genunchii moi si ochii in lacrimi, am indraznit sa ma apropii, suficient cat sa-i strecor cateva coroane in cutiuta special pregatita. Mi-era si teama sa nu perturb minunea ce-i iesea pe gura.

Apoi am continuat plimbarea catre Piata Veche, numita si „inima Pragai”. Pe buna dreptate. Daca un bijutier iscusit ar pune deoparte cele mai reusite piese ale sale, tot nu s-ar compara cu piata din Praga. Da, si ceas, si atmosfera de vis, si puhoaie de turisti, si un dubios shooting cu o asiatica vulgara pe treptele turnului cu ceas.

Pe drum spre casa, o ploaie torentiala si da. Un minunat curcubeu. Primul curcubeu intens pe care l-am vazut in viata mea, complet si colorat. Si cum ne minunam noi de toate culorile ce ni se afisau, a aparut timid, langa, al doilea curcubeu. Da, mi-am pus si o dorinta. 🙂 Eu una nu am mai vazut asa ceva.

Am mers singura pe stradute, acompaniata de un cuplu pupacios. Am gasit puterea sa ma detasez de situatie, de situatia care m-a adus pe stradutele din Praga. I-am lasat sa se pupe, m-am rupt si mi-am gasit linistea. Eu, cu mine, si cu Praga, facem o combinatie excelenta!

Spre seara m-am gandit ca nu pot ajunge in Praga fara sa gust viata de noapte. Ei, bine, ai grija ce-ti doresti :))

Am plecat cu autobuzul, ajuns la Andel, luat metroul. Ajuns in centru. Incercat o straduta. Plina de bordeluri, cam un Red District. Nu. Intoarcere 180 grade. Incercat primul club. Putina lume (la 23:15!!!), lumina multa, muzica in surdina, lumea chill pe canapele albe. WTF. Next club, same shit. Pierduti pe stradutele Pragai, am cerut in final indicatii unui taximetrist la vreo 30 de ani. Nu inainte sa mi se vanda iarba ieftina in centrul Pragai. Am refuzat. Apoi am aflat ca e legal la ei. Da. 😐

La recomandarea taximetristului, luat metrou 2 statii. Ajuns iar pe stradute, pierdut cu Google Maps. Cerut iar indicatii de la niste junkies. You should probably go to Harley’s. We did. Muzica buuuuna, rock. Lume adunata. Ok, stam aici. Luat 2 pipete de bere (adica 0,33) si stat la o masa instabila. Stat acolo pana ce o cehoaica a cazut in cap si un grup de cehi beti de la masa de langa mine s-au luat aproape la bataie cu niste americani cu femei frumoase la masa. Motan speriat, coada zbarlita, fugit afara dupa ce ceh masiv cu dreduri varsat whiskey pe mine. Motanul niciodata nu mai calca intr-un club in Praga.

Seara s-a terminat in final intr-o bomba unde am baut mult Kozel, cu pacanele pe fundal si discutii lungi despre munca in general si despre salile de relaxare din corporatii. Am plecat spre casa pe la 05:30. Tramvai plin, oameni dormind cu iPad sau iPhone la vedere. Un oras perfect in siguranta. Fara caini vagabonzi 🙂 🙂

Ziua 2

A doua mea zi in Praga a inceput lenes. Recunosc. Nimeni nu merge in Praga fara sa bea alcool. Fara sa abuzeze, poftim. 😀 M-am trezit cu constiinta incarcata, in concediu fiind, datorita unor dead-line-uri la munca. Am fost introdusa din nou in sediul Skype, asezata la un mega-calculator cu 5 monitoare, sa lucrez vreo 2 ore. Am terminat cu bine ce aveam de lucru, am fost profund impresionata de mediul destins, international si realmente inteligent, incarcat de geeks de nu mai stiam in ce directie sa ma uit. 😀 Am continuat apoi cu o masa intr-un restaurant cu specific argentinian. Proasta mancare, am lasat-o aproape pe toata in farfurie, desi mi-era foame. Nu ca argentinienii n-ar gati bine, ci pentru ca cehii care gatesc (well, anything) nu gatesc bine. Dupa asta si bine-meritatul pahar de bere ceheasca, am luat-o la picior. Ma rog, in tramvai. Sa vizitez. Am urcat cu asa-numitul funicular. Da, Motanul din mine s-a cam tinut de barele alea. Nu am incredere in treburi care se misca in directii anormale (de pilda, pe diagonala). Dar am tacut cand am urcat peste padurice si am vazut frumoasa Praga.

Urcat, urcat, coborat la destinatie. O minunata gradinita, cer frumos, o replica a turnului Eiffel. Ce naiba din teama mea de scari si de inaltime m-a impiedicat sa platesc 55 coroane in plus sa iau liftul pana sus? Nu. Am urcat pe trepte inguste, circulare, si expuse exteriorului (protejate doar de o balustrada). La mijloc am avut un real atac de panica. Frisoane, maini transpirate de-mi cadea DSLR-ul, imagini care se roteau in fata mea. M-am infipt intr-o bancuta si am stat acolo 20 de minute. Pe langa mine se inghesuiau turisti si copii, fericiti de experienta. Iar eu ma gandeam la sicrie, la faptul ca o sa mor, ca mi-e teama sa cobor sau sa urc. Ce naibii sa fac? Sunt la jumatea drumului. Noroc de I. care m-a linistit la telefon. Am tras aer in piept, sacadat, evident, m-am adunat sa ma tarasc pana sus, doar ca sa pot cobori cu liftul. Am facut ceva poze, in spatiul acela ingust si aglomerat, care se mai si clatina. Dar a fost un act de prezenta. Am apasat declansatorul gandindu-ma cum naibii cobor mai repede din turnul asta nenorocit. M-am dus palida si anemica la liftiera, i-am zis ca n-am platit, ca ii dau dublu, doar sa nu trebuiasca sa cobor pe trepte. A zambit, m-a lasat sa cobor gratis cu liftul.

Apoi am mers in camera oglinzilor. Fun. Doar ca mi-am atins limita de tolerat copii urlatori. Am plecat de acolo rasufland usurata ca nu am copii. Dupa asta, o bere bruna cu jazz lenes pe fundal si cu vedere panoramica spre Praga. Frumos, frigut, dar frumos.

Am coborat in oras. Oprire la un restaurant cu specific mexican. Am mancat doar cea mai buna mancare mexicana din viata mea. Apoi mers la supermarket, cumparat Absint, facut planuri, ajuns acasa si adormit ca scandura fara strop de absint.

Ziua 3

Ziua a treia in Praga a inceput iar lenes. Niste ochiuri la domiciliu, o plimbare agale pe Vltava, pozat Dancing House, o mica experienta la Posta Ceheasca. Ca doar imi place atat de mult Posta Romana, puteam eu oare sa ratez varianta ceheasca? Superba experienta cu draguta cehoaica, singura, de la alt ghiseu, care intelegea putina engleza. Sa ne-ntelegem, aveam nevoie de Western Union, ele nu puteau explica, eu nu puteam intelege. 45 de minute, joy!

O bere la terasa, cand, se pare, ca am insultat fara sa vreau un simpatic chelner ceh, fluturand mana in plina terasa. Da, am fost avertizata, dar reflexul a fost mai puternic. 😦 Apoi o pizza si nemiloasele shoturi cu Absint. Da, eu am vrut in Praga, eu am vrut sa vad cum e Absint. Oooo, nu.

[to be continued]

Titlu. Optional.

Standard

M-am gandit in ultimele zile ca am despre ce scrie. M-am gandit chiar cum o sa scriu. Dar iata ca in fata unei pagini goale nu pot sumariza ce mi s-a intamplat in 7 zile. Pentru ca depaseste cumva ce am trait in 26 ani.

Deci da. E greu.

Am pus punct. De fapt, l-am schimbat cu puncte-puncte. Am luat un semn de intrebare si l-am schimbat in semn de exclamare.

Am luat cunoscutul, l-am intors pe multe parti, pana l-am transformat in necunoscut.

Am luat o constanta si am transformat-o in variabila, in aceeasi ecuatie a vietii mele.

Am rezolvat problema (pe care o aveam), dar am trecut la urmatorul nivel de… dificultate.

Pe scurt, pe foarte scurt (!), am avut ocazia sa traiesc ceva similar cu scenariile de la Hollywood. Cu alea siropoase, la care plang eu pe ascuns. Ceva ce nu credeam ca se poate intampla, mai ales MIE.

Am intalnit un om, un calator, care m-a citit in cateva ore cum n-au facut-o oameni de-a lungul multor ani. Care dupa ce a citit, a tras si o concluzie. Si a facut si o recomandare. Si acest calator mi-a dat puterea pe care o asteptam. A venit, a vazut ceva si m-a determinat si pe mine sa vad. Mi-a aratat evidentul, mi-a amintit ce am stiut odata dar am ales sa uit, sa ingrop.

Poate suna prosteste, copilareste. Dar, aminte, nu scriu, nu zic tot ce se intampla si mai ales (!) tot ce gandesc.

Acum am puterea si credinta sa fac cate ceva. Pentru mine. Eu cu mine, pentru mine. Suna patetic, asa-i?

Iata ca sunt recunoscatoare. Pentru ca la un curs intensiv am absolvit vreo 3 ani. Pentru ca foarte multi nu au ocazia sau deschiderea pentru asa o experienta.

Pentru ca, mereu eu cu mine, am ajuns sa imi cunosc partenerul de drum. Putin mai mult decat acum 9 zile.

Unii oameni vin in viata noastra, si pleaca. Dar. Poate ca nimic nu e intamplator. Poate ca noi suntem si Dumnezeul si Satana. Poate ca in noi e si cheia Raiului si cheia Iadului. Ce fiinte extraordinare mai suntem noi! Si ce fraieri (da, fraieri!) mai suntem ca asteptam mereu ca ceilalti sa observe cat suntem noi de buni.

Poate ca nu va veni nimeni niciodata la noi sa ne spuna: Da, asta e calea, asta esti tu, asta e fericirea si implinirea ta! Poate ca… niciodata. Poate totusi noi detinem reteta. Si sigur noi detinem toate ingredientele. Ce pot duce la Rai sau la Iad.

Dar de ce totusi a fost nevoie ca un strain sa apara in viata mea pe neasteptate, sa ma faca sa vad ce nu am vazut pana acum?

De ce a trebuit sa plece? De ce am ramas singura, dar cu reteta in mana?

Pai da. Mi-a zis ce am, ce pot face, eventual cum sa fac. Dar continuarea e in mainile mele.

Deci da. Poate fi si simplu.

Constanta vieții mele… sunt eu.

Standard

Despre prietenie voi putea scrie toată viața mea. Căci prea curând nu voi înțelege… fenomenul.

Am mai scris că oameni vin și pleacă din viața mea. Nimic nou sub soare.

De asemenea, marile iubiri cu semeseuri și declarații înflăcărate, mai ales de un pahar de… Vin și pleacă și alea. Cum a zis dragul meu C.: după o noapte de tăvăleală de calitate, iubești pe toată lumea.

Colegi de muncă, azi îi ai și împarți un sendviș, un raport, o frustrare de moment sau o satisfacție profesională. Și ăștia vin și pleacă. Mâine nu-i mai ai. Poimâine nu-ți mai răspund la mail.

Mă gândesc tot mai serios la singurul meu prieten. Ăla care e mereu lângă mine, care mă acuză și mă scuză, ăla cu care împart și mahmureala și extazul micilor bucurii. Omul cu care vorbesc mereu, chiar noaptea înainte să adorm, chiar dimineața când n-aud ceasul. Omul care plânge și râde cu mine, omul care mă dezaprobă deseori și care mă încurajează rareori. Omul care știe totul despre mine, despre emoția primelor bastonașe și despre emoția primului ghiocel primit de la un băiat, în clasa a IIa.

Omul care știe ce mă dezgustă, omul care crește odată cu mine. Omul care a revăzut The Break-up de fiecare dată când eu plângeam. Omul care ascultă piese pe repeat. Omul care îmi amintește să închid mereu apa când mă spăl pe dinți. Omul care îmi amintește să nu uit bunicii sau mătușile, traiaul meu modest și omul care mă ceartă când dau bani pe taxi. Căci bunica mea abia își permite un măr. Omul din umbra mea, acea voce care nu tace niciodată.

Omul ăsta vede dincolo de clipă, omul știe de unde am pornit, unde mă aflu și încotro îmi doresc să mă îndrept.

Omul ăsta știe cum miros a transpirație sau a fericire, știe cum mă bucur ca un copil de soare, cum plâng mereu la vederea unui cerșetor.

Omul ăsta… sunt eu! Singura constantă a vieții mele.

1 mai. Am dormit. Bună dimineața!

Standard

După multă bere, după multe virgule, am ajuns deja în fața unui ecran gol. Yey!

Hm, să concentrez idei multe, a fost 1 mai, s-au dus mulți berbeci în Vamă. În Vamă am fost în anul 2, m-a dezgustat teribil și nu voi călca nicicând acolo.  În Vamă se petrec multe mini-vacanțe semi-corporatiste. Mă dezgustă acești corporatiști în Vamă. Ăia care nu știu să sugă din paiul votcii. În Vamă ajung prietenoșii cu multe relații și mulți bani.

În Vamă, îmi pare rău pt cei 3 colegi ai mei care pot vedea postul… în Vamă se duc lăbarii (scuze, tata!). Nici nu știu care naiba e faza cu sărbătoarea asta. Ce știam eu de „vamaioți” era un mit frumos. Erau acei frumoși oameni care cândva, mergeau pe plajă să asculte o rimă bună la un pahar de bere ieftină. Sunt mică, nu am prins Vama, respect asta.

Mă țin departe de Vama aia, respect cer din partea celorlalți. Mergeți naibii în Costinești sau Mamaia, lăsați petecul ăla. Am descoperit Corbu în bătaia brizei de iunie, eu și câinele meu, lăsați Corbu în pace!

Facebook vs. realitate (sau recapitularea ultimului an din viața mea)

Standard

Mama lui de Facebook, cum lucesc toate pe pereți, cât sunt toți de fericiți! Și cum mă zbat eu zi de zi, clipă de clipă.

Dar, am făcut o mică recapitulare în seara noaptea asta. Simplu, tot pe Facebook.

Cu liniuță de la capăt:

– Am avut o mică escapadă în Bulgaria. A fost frumos datorită companiei, nu neapărat destinației.

– Am văzut și Vulcanii Noroioși.

– Am avut 2 ieșiri liniștite la mare, cu cortul. Prin iulie parcă, cu „combustibil” și aventuri, la Corbu, apoi în august, în 2, la Vadu. Frumos, frumos.

– Am plecat apoi în excursia-cadou, la început de septembrie, în Corfu. Nu sunt neapărat impresionată de destinație, deși voi lăuda mereu Grecia pentru frumusețile peisagistice și pentru apa curată a mărilor. Un concediu de odihnă, în 2, la malul mării.

– Apoi, o mi-nu-na-tă experiență, un avânt de moment, drept pentru care m-am aventurat înițial în larg (cum îmi „place” mie expresia „snorkeling de calitate”) și apoi în adâncimi… U, scafandrul din mine. 🙂

– Am revenit la București, despachetat costumul de baie, împachetat pelerina de ploaie -> DUBLIN!

– În Irlanda am avut parte de foarte multe, mici și mari, bucurii.

– M-am întors, muncă, muncă, stres, muncă, mai o petrecere cu firma… În decembrie am plecat (pentru a nu știu câta oară), în Italia. Cea mai frumoasă vacanță! Cele mai intense amintiri, mulți oameni frumoși (Top of Mind ar fi Mamuca, georgianul simpatic și foarte generos în ziua de salariu :D), plaja pustie descoperită pe înserat, minunata Florența, all-you-can-eat japonez în Pisa, superba caracatiță din Livorno și muuulte muuuulte altele.

– Apoi o mică escapadă prin Ardeal, destinația Cluj.

– Pe lângă scufundare, am avut o minunată idee de a zbura cu avionul super-ușor. Extraordinar, recomand cu mare căldură.

– Am învătat quilling și am descoperit liniștea de a face felicitări.

– Am cumpărat un „aparat foto mare” (DSLR, cum aveam să descopăr imediat după), am făcut 4 luni curs pe tema fotografiei.

– Am mers la patinoar și la mini-golf pe întuneric, am gătit rar, dar intens și satisfăcător.

– Am mers la karting, m-am ales cu o dureroasă febră musculară la mâna dreaptă. Va trece. Interesul meu față de karting însă, nu. 😀

– Am primit o substanțială mărire de salariu.

– Am rupt niște relații neproductive, am intensificat altele mai apropiate de suflet.

– Am schimbat, desigur, 2 locuințe. M-am întors în căsuța mea închiriată din Iancului, am găsit liniștea care-mi lipsea. Am parte acum de seri liniștite, de zile mai senine.

– Am parte, în continuare, de nebuni în mijloacele de transport în comun (mai puțin la metrou, spre dezamăgirea mea). Ultimul exemplu, din seara asta: poștașul beat care a urcat la Armenească și care s-a crucit (la propriu) 3 stații, admirând zgomotos cele 2 adolescente blonde de pe scaunele de lângă. Să citez: „Așa frumuseți, femei frumoase, n-am văzut de foarte mult. Doamne Dumnezeule, nu pot să cred, ce frumoase fete.” Cruce, cruce, puțină salivă și un echilibru defectuos.

Da, deci dacă mă iau după Facebook, viața mea e la fel de frumoasă ca și a celorlalți.

Raționament: deci dacă și eu las la suprafață numa’ ce vreau și ce e dezirabil, înseamnă deci că și ceilalți au zile de căcat? 😀

Despre praguri și Yes Man

Standard

Despre pragurile de sus cu toții știm.

Știm că sunt inevitabile, că odată și-odată cu toții dăm cu capul de ele, și mai știm că în final e spre binele nostru. Să dăm cu capul, să ne ciocnim de dificultăți, să le rezolvăm, să ne asumăm fapte și decizii. Toate acestea fac parte din maturizarea noastră (uf) și din viața de adult.

Sunt praguri care ne sâcâie, de care ne izbim și care ne consumă, sunt praguri pe care le rezolvăm cu ușurință sau nu, sunt și praguri (hopuri, poftim) de care nu reușim să trecem. Și, cel mai important, sunt praguri din care învățăm sau nu ceva.

Există pentru mine un prag de care mă izbesc cu recurență, în diferse contexte și forme. Și anume auto-evaluarea și poziționarea propriului eu în raport cu cei din jur. Să mă exprim elegant, mereu am considerat că este cel mai cuminte să-ți vezi de treaba ta, să faci bine și conștiincios ceea ce faci, căci, căci!, cine trebuie va observa aceasta și va ține cont.

Poate fi considerată asta modestie sau nu, prostie sau nu… definițiile sunt, mereu, destule și subiective.

Ce mă irită la propria mea persoană este că niciodată se pare că nu învăț și nu aplic ce am învățat cu un prag înainte. În privința asta, adică. Mereu am în minte imaginea omului prea plin de sine și care, invariabil, cade în penibil. De asta mă tem și de asta încerc mereu să mă feresc. Mă irită că nu înțeleg încă unde e cazul să mă promovez pentru că merit și pentru că altfel mi-o iau și unde e mai înțelept să stau în banca mea.

Din afară privite lucrurile, unii se pare că jonglează destul de bine cu asta. Sunt promovați, lăudați și remunerați. Sunt mereu aduși în față drept omul-potrivit-la-locul-și-proiectul-potrivit, deși, fără răutate, nu sunt neapărat mereu cea mai bună alegere în materie de… resurse umane. Dar sunt vizibili, sunt mereu acolo. Sunt Yes Menii de care societatea are nevoie. Sunt oamenii care fac greșeli, dar peste care trec mereu cu ușurință, căci, nu-i așa?, oricui i se poate întâmpla. Sunt oamenii care nu ar recunoaște nici în ruptul capului că nu pot face ceva, sau că nu au experiența respectivă, sunt cei care spun Da și apoi scot ei cămașa pe undeva. Bine sau rău, ei au mereu atitudinea că POT FACE ORICE.

Eu nu aș avea în mod normal nicio problemă cu Yes Menii. Dacă fiecare ar fi responsabil de acțiunile sale, dacă ar exista un sistem unic de valorizare și de evaluare, uneori aș avea avantajul de a fi omul care tace și face (bine). Însă acest „tace”… de multe ori umbrește acel „face”.

Eu, din banca mea, cu temele bine făcute, am de multe ori neplăcerea de a fi dată la o parte… pentru a face loc Yes Menilor.

Sunt supărată acum, pe mine, căci nu știu încă să mă promovez cum trebuie când trebuie și să tac naibii în restul timpului.

Despre regret și alte… fleacuri

Standard

Se știe că avem cu toții zile bune și zile proaste. Îmi place să definesc, să sumarizez și să fac liste „cu-liniuță-de-la-capăt”. Probabil că mintea mea caută o organizare în afara ei.

Așadar, definesc o zi bună ca fiind:

– ziua în care simți că îți stă bine părul, în care glumele tale au savoare, în care ai curajul să te avânți, să glumești cu oamenii la metrou, să propui o idee nemaiauzită, să faci scufundări sau să zbori cu avionul super-ușor. Sunt zilele în care iubesc viața mea, la care nu aș schimba nimic. Sunt zilele în care văd ce-i bun în oameni și în ce mi se întâmplă.

O zi proastă, pe de altă parte:

– e o zi în care ezit să trimit un e-mail. E ziua în care sunt nesigură pe mine, ziua în care toți, dar absolut toți, din jurul meu, sunt mai buni/ arătoși/ inteligenți/ spirituali etc. Ziua în care aștept cu resemnare „ora pilotei”, seara când mă zvârcolesc stresată sub pilotă. Ziua în care îmi fac ne-nu-mă-ra-te griji, în care mă simt un om marginalizat și fără soluții.

Este știut că avem în genere perioade bune și perioade proaste. Nu mai explic, definițiile merg pe modelul de mai sus, doar că sunt extinse pe luni de zile.

Fără să mă laud, simt că am depășit o perioadă lungă și proastă. Am intrat cu capul sus și fără așteptări în zona confortabilă. Hooray Ioana! A ținut sau n-a ținut de mine, a fost hazardul sau nu… s-a întâmplat, mi-e bine.

Bun. Și apoi găsesc acest filmuleț. La scurt timp, acest articol. Acum puțin timp aș fi interpretat cu totul altfel mesajul. Acum mă gândesc cu nostalgie, dar cu oarece curaj.

Regret că nu am ascultat-o pe mama, când aveam 10 ani. Am respins din start o idee, și a fost prima decizie pe care a trebuit să o iau în viață. Și pe care a trebuit să mi-o asum pe deplin. Da, la 10 ani. Am refuzat să mă pregătesc pentru pictură. Am avut confirmări ale talentului. Mă întreb de multe-multe ori cum ar fi arătat viața mea dacă alegeam altceva la 10 ani.

Regret că nu am fost la bunicul meu preferat. A murit; o viață-ntreagă voi regreta decizia de la 13 ani.

Regret că m-am lăsat descurajată la 16 ani, când mi s-a spus că nu e de mine. Da, poate aș fi ales apoi psihologia. Dar nu am făcut-o, căci la 16 ani cineva în care aveam nespusă încredere mi-a zis altceva.

Regret că m-am aruncat mereu cu capul înainte, că am trăit (și trăiesc!) mereu pentru alții. Pun preț pe ceilalți, pe aprobarea altora. Căutând mereu să mulțumesc (o mamă, o bunică sau mătușă, un profesor sau un prieten, un coleg sau un șef, un colectiv sau o mentalitate), am ajuns mereu, mereu, să oftez seara. Poate sună trist sau patetic, însă bag mâna în foc că 98% dintre ceilalți fac la fel, într-o măsură sau alta. Puțini recunosc asta, și mai puțini aplică cu adevărat în viața de zi cu zi.

Regret că îmi las viața guvernată de niște idei care sunt sau nu ale mele.

Dacă vreau să râd, voi râde. Dacă plâng, mă descarc.

Vreau să ajung peste 50 de ani să spun senin: Nu regret nimic! Vreau multe zile bune în viața mea, vreau ca cei din jur să mă cunoască pe mine și nu un specimen adaptat standardelor.

Să regreți la 25 de ani e trist. Să nu faci nimic în sensul ăsta e condamnare.