Arhive pe etichete: amintiri din copilărie

Un text simplu, pentru cel mai frumos om din viața mea

Standard

Nu obișnuiesc să fac declarații înflăcărate, sau să vorbesc prea deschis despre sentimentele mele. Însă se întâmplă câteodată să mă înmoi. De obicei asta se întâmplă fie brusc, neașteptat, fie atunci când fac o retrospectivă a vieții mele.

Acum este un moment de după o succintă introspecție și retrospectivă.

M-am gândit simplu, la oamenii care au venit și plecat din viața mea. La ultimii 25 ani, mai exact. Desigur, familia a rămas mereu acolo, aproape. Dar în rest… Hm… În rest nu au fost prea multe persoane care să fi rămas într-o formă sau alta aproape de mine și de inima mea. De fapt, nu a rămas decât o persoană. Întâmplător, și cel mai frumos om pe care mi-a fost dat să-l cunosc. Un om pe care îl admir și îl respect din suflet, un om a cărui companie mă liniștește mereu și mă tonifică. Un om cu care pot râde sincer, la fel cum pot plânge sincer.

Un om lângă care am crescut, de fapt, cu care am crescut. De la primele bastonașe și adunări, de la tezele de la română și la orele de învoire pentru olimpiade, la strugurii albi mâncați în cimitirul de la Pacea. Au urmat bulgăreli energice în clasa a 6a, primele discuții despre menstruație, despre băieți, dar și prima țigară fumată împreună (cred că eram deja în clasa a 10a, în părculețul de la Spitalul Județean).

A urmat o fugitivă discuție (pe-o bancă din părculețul de lângă Primărie, la sfârșit de august) despre facultate. Au urmat bagajele la 6 dimineața la Obor (lângă Casino Diamond!), cafeaua lungită până pe la 9, urmată de ochiuri cu brânză. Salatele și pastele pe care le pozam eu mândră, accidentul de la 3 dimineața și râsetele înfundate. Cărțile trase la xerox, paharul uriaș de cognac și cătușele (da, cătușele!).

A urmat băiatul în portocaliu, portofelele și telefoanele, vestea că va pleca (pe o băncuță, din nou pe o băncuță, în Cișmigiu). Ca o paranteză, se pare că multe discuții s-au petrecut în parcuri; cred că nu m-am mai plimbat de mult.

Jocul de zaruri de lângă bradul înconjurat de cutii de bere, weekend-ul la Sibiu, telefoanele tot mai rare, veștile proaste pe care le-am tot primit, grijile pe care mi le-am tot făcut.

Apoi o mică veste, o amăgire, o revenire.

Nu vreau în jurul meu mulți oameni, nu îmi doresc gașcă sau mulți prieteni virtuali, vreau doar să nu ne îndepărtăm noi niciodată!

Mulțumesc că rămâi în viața mea. Mă gândesc că 18 ani e totuși prea puțin comparativ cu tot restul vieții.

http://www.youtube.com/watch?v=VNvZI1l6HE0

 

PS: Nimeni nu e întâmplător în viața mea, iar asta-mi dă tot mai mult de gândit.

Anunțuri

Nu am fost niciodată „cool”

Standard

Nu am avut niciodată porecle „cool”, de genul devesh, yashinke, mannu, mahesh etc.

Nu mi-am semnat niciodată numele (bine, nick-name-ul) în felul ăsta. Singura dată când mi-am scris un nick-name care conținea „angel” a fost la 12-13 ani, când am intrat pentru prima dată pe mirc. Atât. Tot în perioada aia mi-am scris numele sau porecla cu ceva numere în componență (invariabil, ceva legat de data nașterii… ).

Nu mă pricep la telefoane, nu simt nevoia să îngrop investesc bani în gadget-uri, nu știu decât de Nokia și de memoria telefonului. Cam atât. Și cam la asta îmi și folosesc telefonul: apeluri și sms.

Nu am avut papuci „cool” (ca cei de mai jos) sau eșarfe groase, colorate, pe care să le port, indiferent de condițiile atmosferice, înfășurate în jurul gâtului. Ochelarii de soare sunt ceva străin de mine, port cred o dată pe an, pe plajă.

Nu am mers pe skate. Am încercat odată, am căzut, am râs, dar am renunțat. Am jucat badmington (da, jocul ăla cu „palete” și fluturaș) și am mers la cursuri de desen. Not „cool”.

Nu am avut „gashka”, la fel, cu porecle „deșucheate”. Am avut prieteni. Pe care îi strig(am) mereu după numele din certificatul de naștere.

Nu am avut excursii nebunești prin Costinești, să sparg bani prin cluburi cu house sau… ce-or mai avea.

Nu am scris niciodată cu „sh” în loc de „ș”, cu „tz” în loc de „ț”, cu „oo” în loc de „u”, cu „j” în loc de „ș” șamd. Știu să folosesc cratima corespunzător.

După aceste standarde, poate că într-adevăr nu am fost niciodată „cool”.

I’ll get over it…

Frântură (fără diactritice, cu suflet)

Standard

Io: dar Botosani… :X

Andrei: de ce?

Andrei: eu sunt singurul care nu vede nimic la orasul ala?

Andrei: care in 2 zile innebuneste si vrea inapoi aici

Andrei: 2 zile

Andrei: atat imi ia sa vreau inapoi in buc

Andrei: si niciodata nu mi se face dor de bt

Andrei: ma duc pt ca trebuie

Andrei: cam atat

Andrei: pt ai mei

Andrei: sau sa ma vad cu unii oameni

Io: pai

Io: mi-e dor de familie, care se intampla sa fie in Bt

Io: mi-e dor de oamenii din Bt, pe care inainte ii vedeam prosti si limitati

Io: dupa 4 ani in Buc ii vad ca pe painea lui Dzeu

Andrei: poi si de ce „bt :x”

Io: mi-e dor de liniste

Io : de stradute

Io: de orasul in care am crescut

Io: de care ma leaga o groaza de amintiri calde

Io: pe care in bucuresti nu le am. inca

Andrei : inteleg

Io: in Botosani am fost copil, am avut copilarie si prieteni apropiati

Andrei: am amintiri mai frumoase aici din pct meu de vedere

Io: aici nu

Io : de aia

Andrei: mi-e mult mai bine aici decat mi-a fost vreodata in bt

Io : nah, mie nu

Io : in bt ma zbateam, financiar zic, cu familia

Io: aici, mai mult, pe cont propriu

Io: acolo aveam prieteni cu care ma vedeam des (varsta si liceul, nah)

Io: aici ma zbat greu cu putini prieteni si buni, pe care ii vad mai rar decat as avea nevoie

Io: m-am saturat sa pierd 1-2 ore in fiecare zi numai deplasandu-ma din punctul A in… sa zicem, punctul Ț

The rest is history. 🙂

Un rucsac și-un vis

Standard

Un post drăguț mi-a amintit încă o dată de marea mea dorință. De marea provocare la care mă gândesc de vreo 5-6 ani. De călătoria vieții mele.

Eram prin liceu și-mi doream să fac un an pauză până la admiterea la facultate. Logic, mi-au sărit toți în cap. Dar eu am continuat să visez. Și, mă gândeam, ce să fac eu cu anul acesta?  Cum să-l fructific?

Eram într-o scurtă vacanță la mama, în Italia. Întreabă o italiancă de un ajutor la bucătăria restaurantului ei, pentru câteva zile. M-am oferit, un bănuț în plus nu strică. 🙂 A fost primul meu „job”. Am lucrat 3 zile, câte 17 ore. Nu exagerez. 17 ore, în picioare. Spălam vasele în bucătăria restaurantului. Nu aveam voie să mă așez, fugeam la budă ca să-mi pot odihni picioarele câteva momente.  Fumam cu bucătarul, un egiptean simpatic, pe ascuns, în spatele bucătăriei.

Eram epuizată seara. Adormeam instantaneu (eu în general mă zvârcolesc zeci de minute până la grandiosul Zzzz Zzzz).

Plata a fost mizerabilă. Bine, atunci mi se părea extraordinar. Mi-am cumpărat un telefon cu bănuții strânși. Eh, eram copil. 🙂

Luam prânzul pe la ora 15, după ce plecau clienții.

Nu vorbeam o boabă de italiană, iar ei, o boabă de engleză.

Și totuși îmi amintesc cu mare plăcere de acele 3 zile. Și uite de ce…

Restaurantul se afla pe un munte privat (da, un munte privat!). De pe terasa restaurantului se vedeau pădurile, un golfuleț fantastic la mare, apusul. În rest, câteva vile cochete și destul de retrase.

Oamenii la care am lucrat: EA – italianca cochetă, născută în Roma, delicată, feminină. EL – italiano vero, sânge latin, ma che cazzo la fiecare 10 minute… Aveau un câine bătrân și epileptic pe care îl hrăneau, ca-n Lady and the Tramp, cu chifteluțe, în spatele bucătăriei.

După-amiaza se închidea restaurantul și după ce mâncam și noi, mergeam la o baie în mare.

În acele 3 zile am învățat să vorbesc italiana. La nivel de începător, dar e ceva.

Ei bine, acele 3 zile pentru mine au însemnat o crâmpeie din viața unor oameni pe care nu-i întâlnesc în România. O cultură diferită, reflectată în cotidian.

Și atunci mi-am zis: Da, asta vreau să fac în anul acesta! Să-mi iau rucsacul în spate, să plec din sătuc în sătuc, din orășel în orășel, să strâng bani numai cât să plec mai departe. Un fel de Work&Travel european. Să stau o lună într-un orășel pitoresc în Belgia, apoi să plec poate către Franța, sau Grecia, sau mai știu eu, fără un plan anume…  O singură regulă: o lună în fiecare „locație”.

Experiențele din anul pe care îl tot visez de atunci nu s-ar putea compara cu ani buni în multinațională.

Și totuși merg la muncă și mă leg tot mai mult de o viață pe care (poate încă) nu o înțeleg și nu mă bucură…

Și uite că o familie mi-a luat-o înainte. Și poate mulți mulți alții…

Andreea’s inspirational words

Standard

Click click click, found a blog. Tanti Andreea a împărțit cu mine un pofesor de mate (Bodaaaaș!), o profă de engleză și câțiva colegi. 🙂
Mă bucur să aflu că e bine. Sincer. Mi-a plăcut blogul ei, deși n-am mai vorbit cu ea de… hmm… 7-8 ani?

Deci, Andreea…

Permite-mi să te citez.

„Privesc viaţa în reluare. Atât de mult o iubesc.”

I heart Botoșani

Standard

Sunt născută în Iași, crescută în pitorescul și mai nordicul Botoșani. 🙂
Am copilărit pe lângă Drobeta Turnu-Severin, am început școala în frumosul, mult prea frumosul, Botoșani.

Școala nr. 13. That was a good luck. 🙂

And then there was highschool. Eminescu, în sala de clasă (și banca!) în care a învățat și mama.

Bac. Lăbăreală, cum îmi plăcea mie să-i spun. 🙂

Apoi, decizia de „a da la facultate”. Sociologie, CLAR.

Unde totuși? Aveam în vedere Timișoara (da! Timișoara, 16 ore cu autocarul de Botoșani), Cluj sau București. Am luat decizia. Clișeul „perspective de angajare după absolvire”. Așadar, locuiesc în București.

Ceeace mă determină să-mi vizitez orașul de suflet maxim de 2 ori pe an. 😦

Am coborât azi din rapid. 8 ore, caniculă. Dar eram fericită. Pentru că-mi încărcasem bateriile. ACASĂ. 3 zile. Dar trei zile fantastice. Nu am făcut decât să merg pe la bunici și mătuși, să inhalez liniștea și bună-voința oamenilor de pe străzi, a vânzătorilor mult prea drăguți, a moldovenilor mei de suflet. 🙂

O imagine face mai mult decât o mie de cuvinte, se spune. Ei bine, am pregătit câteva imagini. 🙂

Trandafir de la Moldova...

Frumoasa primărie

Are Botoșaniul păpădia lui

Sentimente colorate

În fața muzeului de istorie natura are expoziție proprie

An electoral, știm :) Ne bucurăm

PS: Am vrut să ajungem la Ipotești, nu am reușit de data asta. 😦

Nuferii or să ne aștepte.

Desenele

Standard

copilăriei noastre… 

Pe lângă Tom și Jerry, sau colecția Disney pe casete video văzută integral prin vizite, mai era și Dexter’s laboratory, și Johnny Bravo, și Familia Jetson, Familia Flintsone, hmm. Sailor Moon… 🙂
Nu îmi plăcea apoi Road Runner și nici Tom și Jerry, mi-era ciudă pe ăia care câștigau mereu (Road Runner, respectiv Jerry) și țineam cu ăilalți.  

Cine îți mai amintește de Captain Planet? Doamne cât îmi plăceau… Și eu, când ne jucam noi copiii pe afară „de-a cheptăn plenăt”, vroiam mereu să fiu tipa aia cu apa. 😛

Și niciodată nu mi-a plăcut Scooby-Doo, da’ deloc!

Casper… 🙂

Voi la care vă uitați?