Arhive pe etichete: De corazon

Happy happy, joy joy

Standard

Miau miau to me!

Sunt specială. Pentru că anul ăsta îmi serbez ziua de naştere două zile la rând. 😀

Astăzi, la birou: prăjiturele, suc, pupături, cadou. 😀

Mâine (ziua mea în calendar): Dimineaţă ştrand, apoi Cărtureşti cu Vero, apoi poate ajung pe la frizer, m-aș plimba cu rolele, nu știu exact, poate barcă-n Cișmigiu. Freedom. Happy happy, joy joy.

Seara, petrecere restrânsă cu prieteni, tort, vin roșu și narghilea.

Am fost astăzi la cumpărături, eram la un pas de a cumpăra coifuri de carton cu Tweety pentru invitați. Apoi mi-am dat seama că fac 23, nu 13. 😦

Singurele mele doleanțe pentru 31 iulie sunt:

– Happy happy, joy joy

– Să sărbătoresc mereu pe 31. Că e luni, că e vineri, că e duminică.

– Mai nou, obicei sănătos: mega-concert cu câteva zile înainte: Metallica anul trecut, Morcheeba anul ăsta. Artificii-n Sighișoara la festival la 19 ani, Pisa la 18 ani.

Happy happy, joy joy!

Frântură (fără diactritice, cu suflet)

Standard

Io: dar Botosani… :X

Andrei: de ce?

Andrei: eu sunt singurul care nu vede nimic la orasul ala?

Andrei: care in 2 zile innebuneste si vrea inapoi aici

Andrei: 2 zile

Andrei: atat imi ia sa vreau inapoi in buc

Andrei: si niciodata nu mi se face dor de bt

Andrei: ma duc pt ca trebuie

Andrei: cam atat

Andrei: pt ai mei

Andrei: sau sa ma vad cu unii oameni

Io: pai

Io: mi-e dor de familie, care se intampla sa fie in Bt

Io: mi-e dor de oamenii din Bt, pe care inainte ii vedeam prosti si limitati

Io: dupa 4 ani in Buc ii vad ca pe painea lui Dzeu

Andrei: poi si de ce „bt :x”

Io: mi-e dor de liniste

Io : de stradute

Io: de orasul in care am crescut

Io: de care ma leaga o groaza de amintiri calde

Io: pe care in bucuresti nu le am. inca

Andrei : inteleg

Io: in Botosani am fost copil, am avut copilarie si prieteni apropiati

Andrei: am amintiri mai frumoase aici din pct meu de vedere

Io: aici nu

Io : de aia

Andrei: mi-e mult mai bine aici decat mi-a fost vreodata in bt

Io : nah, mie nu

Io : in bt ma zbateam, financiar zic, cu familia

Io: aici, mai mult, pe cont propriu

Io: acolo aveam prieteni cu care ma vedeam des (varsta si liceul, nah)

Io: aici ma zbat greu cu putini prieteni si buni, pe care ii vad mai rar decat as avea nevoie

Io: m-am saturat sa pierd 1-2 ore in fiecare zi numai deplasandu-ma din punctul A in… sa zicem, punctul Ț

The rest is history. 🙂

Doar despre mine

Standard

M-a pocnit astăzi un val de egoism. Dar egoism din ăla pur, de mi se rupe de ce e în jurul meu. Mi se rupe de toți din jurul meu. De toți. Prieteni, colegi, vecini, băiatul de la chioșc, toți.

Nu sună bine, așa-i?

Hai s-o luăm altfel. Eu sunt un copil sensibil și am un suflet bun. Am bun-simț și sunt atentă la chestiile din jurul meu. Că unul tușește mai apăsat,  sau că și-a lăsat mâna cumva, mie îmi transmite ceva. Nu țin minte aniversări, dar când fac un cadou, îl fac cu tot sufletul meu. Fără să mă mai uit în portofel. Sunt de o naivitate din aia care dă în penibil. Sunt omul care se dedică pentru că crede și nu pentru că trebuie. Cândva, cineva, cumva, va înțelege asta la mine, și va respecta asta la mine. Dar nu despre asta e vorba, din moment ce mă doare-n cur de restul.

Ei bine, oamenii au profitat mereu de mine. De implicarea și de energia mea. Au supt energia din mine. Pentru niște motive punctuale și în general superficiale. Într-un fel sau altul. Nu-i acuz pe ei, mă acuz pe mine pentru că nu am știut putut să spun NU. Sau STOP.

Și astăzi am ajuns în punctul în care, poate pentru prima dată în viață, m-am pus pe MINE pe primul plan.

Mă acuzi în frustrarea ta că am trișat la un joc prietenesc și aparent relaxat de poker? Îți spun că nu? Nu mă crezi? Nu e suficient? Dacă nu, gata. That says it all.

Nesimțiții de la metrou se izbesc în mine? Și mereu mă feresc din calea lor? Să aibă animalele loc să treacă? Gata.

Îmi dau demisia și îmi mai pasă că nu-ți găsești om în locul meu? Am lucrat pe brânci zi-lumină? Gata.

Te-am înțeles cum am putut mai bine? Am lăsat de la mine? Am trecut peste? Gata.

Nu, este viața mea. Nu mă căsătoresc pentru că așa e normal după o relație de aproape 3 ani, nu fac copii pentru că sunt tânără și pot. Nu mă mai zbat pentru o casă. Sau o portieră sau 4. Nu.

Nu mai vreau să fiu nefericită pentru o viață care, în fond, nu e a mea. Trăiesc pentru alții? Și atunci unde sunt acești alții să mă asculte? Să-mi șteargă lacrimile? Să mă ia în brațe când mi-e greu? Unde sunt? Unde?

Unde sunt cei care mă cunosc și care spun: „Ești nebună!” atunci când zic că viața e mai mult de o rată și o cartelă magnetică de la bloc?

Unde sunt cei care mă cunosc să înțeleagă că plâng neputincioasă în fața unei existențe fade? Unde sunt cei care mă cunosc atunci când spun că religia sau sexualitatea sau căsătoria sau etc sunt degeaba?

De ce-mi cumpărați mărgele de la Mango sau mai-știu-eu când eu nu port așa ceva? De ce îmi spuneți să-mi pun fond de ten pe față? Nu mă cunoașteți? Nu-mi sunteți prieteni? Nu știți că-mi plac jocurile de table, cărți sau remmy și joc ore-n șir de plăcere? Nu știți deja că nu port tocuri pentru că nu văd rostul acestui chin cotidian pe asfalt? Nu știți că nu dau bani cerșetorilor, deși vreau să ajut? Nu știți că urăsc limitarea, superficialitatea, snobismul, minciuna (mai ales față de sine!) și jocul inutil de rol?

Nu știți că-mi place la nebunie să mă plimb pe străzi după ce am băut două beri Tuborg, să observ altfel oamenii, străzile, zgomotul? Nu știți că pentru mine timpul e relativ? Că întârzii și că nu calc haine? Nu știți că urăsc prostia? Nu știți că urăsc oamenii care se descriu în tiparele altora?  Că pentru mine clipa e una, acum, aici, așa, și că nu-mi pasă cine mă vede simțindu-mă bine? Nu știți că vreau să văd fiecare răsărit și că eu caut idealuri?

Nu știți deja că vreau să plec în lume? Să am un trai nomad? Și fericit? Că nu mă leg de oameni și de locuri? Decât prin amintiri frumoase? Nu știți că îmi place Metallica de mor și în general trăiesc muzica? Că e nevoie de un vers pentru a mă deconecta? De un zâmbet sau de o pauză în conversație pentru a mă simți împlinită?

Nu știți că urăsc Parisul? Că urăsc gadget-urile? Că urăsc din suflet orele fixe și cuvântul „trebuie”? Că urăsc cuvântul „mâine”, sau „perspectivă” sau „responsabilitate” sau „maturirate” sau „compromis”?

Nu știți că eu, uitându-mă în oglindă, văd un copil care iubește briza mării și pisoii și chihuahua și libertatea? Nu știți că sunt schimbătoare și nu țin niciodată ranchiună? Nu știți că spun verde-n față ce am pe suflet? Că nu-mi aleg cuvintele? Că respect bătrânii? Că plâng la filme și că îmi vine mereu să dansez în ploaie sau să fac „îngeri” în zăpadă?

Că iubesc noaptea în splendoarea ei și că iubesc valurile mării? Că iubesc mirosul cafelei și că nu mă pot lăsa de fumat? Că iubesc un alt copil mic pe lumea asta cu tot sufletul meu? Că aș merge desculță și aș *^%&^& toți țiganii? Că vorbesc mult, dar niciodată despre mine?

Ați observat, prieteni dragi, că îmi plac culorile și formele și verdele naturii? Că citesc rar (din păcate), dar atunci când o fac, citesc cu sufletul și nu cu ochii/mintea? Că mereu citesc întâi ultimele 2 propoziții/fraze ale cărții? Că iubesc stilul modernist în literatură? Sau Școala Flamandă în pictură? Sau animațiile când e vorba de filme? Că îl ador pe Edward Norton? Că o detest pe Angelina?

Ați observat că îmi pasă de backgroud-ul oamenilor?

Ei bine, nu cred că știți. Despre mine. Și chiar dacă ați ști, ați încerca să-mi modelați copilăria mea eternă într-o servietă pe tocuri. Sau într-un om meschin. Sau oricum altfel decât sunt și decât îmi doresc să fiu.

Ei bine, astăzi am zis punct. Sunt eu cu mine. Și nisipul galben, Corrido Sangria, diminețile târzii, băieții care cântă la chitară, spuma de baie sau fructele de mare. Sau orice altceva îmi place sau mă definește.

Refuz să mă mai conformez. Mi-am spus că egoismul tinereții se transformă în amintirile bătrâneții. Și vreau să mă țin de cuvânt. Voi vizita și Africa, și Ontario, și Amsterdam, și Tokio, și Dublin, și Chile șamd.

Voi fi eu, fata care nu-și cumpără bilet în autobuz și care zâmbește aproape tâmp când picură ușor vara afară.

Mi-e greu să pun un titlu

Standard

Știam că azi voi fi singură în birou. Toată ziua. M-am bucurat. Întotdeauna mă bucură liniștea. Am fost de mică un copil solitar. Locuind în cămin, la facultate, m-am mai „obișnuit” cu oamenii, însă voi aprecia întotdeauna o clipă de singurătate. (Update. Tocmai a venit o colegă. Culmea. :P)

 

Astfel.

 

Am închis aerul condiționat. Am deschis larg fereastra. Mirosul plăcut de flori de tei m-a învăluit aproape instant. Toată ziua a bătut timid un vânticel plăcut. 

Am făcut o cafea. Am citit presa. Am mai făcut o cafea. 🙂 

Am pus muzică bună. Am început cu Shukar Collective, am continuat cu Gotan Project, Goran Bregovic, Buena Vista Social Club, puuuțin jazz. De câteva ore ascult Jack Johnson. Superb.

 

Și… ca bonus. Astăzi am luat o importantă decizie. O decizie pe care o amân de un an, din păcate. Da, m-am hotărât la ce master vreau să mă înscriu.

O zi plină.

🙂

 

PS: Dacă mirosul poate fi asemănat cu o culoare, parfumul florilor de tei ce culoare ar putea avea? 🙂 

Eu mizez pe un galben pal.

I heart Botoșani

Standard

Sunt născută în Iași, crescută în pitorescul și mai nordicul Botoșani. 🙂
Am copilărit pe lângă Drobeta Turnu-Severin, am început școala în frumosul, mult prea frumosul, Botoșani.

Școala nr. 13. That was a good luck. 🙂

And then there was highschool. Eminescu, în sala de clasă (și banca!) în care a învățat și mama.

Bac. Lăbăreală, cum îmi plăcea mie să-i spun. 🙂

Apoi, decizia de „a da la facultate”. Sociologie, CLAR.

Unde totuși? Aveam în vedere Timișoara (da! Timișoara, 16 ore cu autocarul de Botoșani), Cluj sau București. Am luat decizia. Clișeul „perspective de angajare după absolvire”. Așadar, locuiesc în București.

Ceeace mă determină să-mi vizitez orașul de suflet maxim de 2 ori pe an. 😦

Am coborât azi din rapid. 8 ore, caniculă. Dar eram fericită. Pentru că-mi încărcasem bateriile. ACASĂ. 3 zile. Dar trei zile fantastice. Nu am făcut decât să merg pe la bunici și mătuși, să inhalez liniștea și bună-voința oamenilor de pe străzi, a vânzătorilor mult prea drăguți, a moldovenilor mei de suflet. 🙂

O imagine face mai mult decât o mie de cuvinte, se spune. Ei bine, am pregătit câteva imagini. 🙂

Trandafir de la Moldova...

Frumoasa primărie

Are Botoșaniul păpădia lui

Sentimente colorate

În fața muzeului de istorie natura are expoziție proprie

An electoral, știm :) Ne bucurăm

PS: Am vrut să ajungem la Ipotești, nu am reușit de data asta. 😦

Nuferii or să ne aștepte.

De ce iubim pisicile

Standard

Pentru că torc, și asta propagă o mare parte din satisfacția lor în afară.
Pentru că mieunatul loc înmoaie inimi, și nu mai ții cont că tocmai ți-a spart vaza preferată, sau ghiveciul în care floarea tocmai prinsese rădăcini.
Pentru că se joacă, și pun orice adult în patru labe pe covor, sub mese și pe după fotolii, cu ghemul în mâini.
Pentru că se freacă de piciorul tău când le e foame, sau când au nevoie de atenție, atât de drăgăstos încât ți-l pot înmuia.
Pentru că ochii lor strălucesc noaptea.
Pentru că sunt curate, le vezi contorsionate în fel și chip lingându-și blănița, și te amuzi.
Pentru că au blănița moale, și pufoasă, și sunt tărcate, sau negre, sau albe, sau roșcate, și ne place blănița asta, chiar dacă o culegem de prin toată casa.
Pentru că nu suportă apa, și arată atââât de caraghios ude!
Pentru că sunt independente, și au caracter, iar asta te provoacă și mai mult.
Pentru că nu fac zgomot când pășesc, sau când aleargă prin casă.
Pentru că li se ridică toată blana când se sperie, chiar și atunci când se uită în oglindă.

Și, mai ales, iubim pisicile pentru că ele cad mereu în picioare! 

 

Blue-eyed cat

Hello?

The made me

Wooooot?

 

I can walk!

 

Și… preferata mea… I-hate-Mondays pussycat:

 

I hate Mondays