Arhive pe etichete: Nesimțire

Moșneagul și marea

Standard

Pe scurt, un moșneag în tramvai m-a făcut urâtă. My life is over.

Redau:

Urc de dimineață în tramvaiul 34, chiar în spate. La Obor urcă puzderie de moșnegăraie. Cu plase. Și cum stăteam singură în spate acolo, mă tot înghesuia un moșneag să-și pună plasele în spatele meu. Mă uit, și nu, nu mă abțin.

Eu: De ce mă îngrămădiți când aveți atâta spațiu acolo?

Moșneagul: Aici e umbră. (pentru plase căuta umbră, ‘tu-i… )

Stă puțin.

Moșneagul: Te-am văzut că stăteai cumva și m-am gândit că cobori.

Eu: Nu, nu cobor aici.

Moșneagul: Ai început rău. De la vârsta asta să dai indicații!

Alți moșnegi, în cor: Da, da, lipsă de respect, tineretul din ziua de astăzi… (the usual)

Moșneagul: Te crezi cumva prea frumoasă? (whaaat?!) Îți garantez eu că n-o să te ia nimeni într-un secol!

Uau! Totuși, reușesc să tac. Până când scot bestia din mine:

Eu: Frustrarea iese la iveală! (Ok, nu dau cele mai bune replici în mod spontan, I admit it 😛)

Cobor. God, I love Obor this time of the day/year!

Anunțuri

R.I.P.?

Standard

Am surprins azi o scenă. Aud afară muzică de înmormântare. Era un altfel de muzică, semăna cu un latino mai lent și sumbru. În fine. Știu că nu e bine să recunosc, dar îmi place să studiez o înmormântare. Ca babele alea. Ei bine, poate nu chiar ca babele alea. 🙂 Dar îmi place să observ oamenii, muzica, comportamentul lor etc.

Revenind. Muzica deosebită mi-a atras atenția. M-am dus să mă uit. Era o înmormântare de țigani (se explică acum și muzica). Erau îmbrăcați viu colorat. În fine. Și convoiul trebuia să traverseze o intersecție. Cei care mergeau înaintea dricului au încercat disperat să blocheze circulația, ridicând mâinile și așezându-se în fața mașinilor. Până aici nimic ieșit din comun. Oameni îndurerați care își petrec soțul/tatăl/fratele/prietenul etc pe ultimul drum.

Ce m-a scârbit din cale-afară a fost un nene într-o mașină care claxona. Claxona convoiul. Extraordinar de nervos. Că  probabil din cauza convoiului el ajunge cu 2 minute mai târziu la destinație. Mizerabil gest din partea lui! Oameni îndurerați, care încearcă să petreacă măcar două minute în plus cu cel ce le-a fost soț/tată/frate/prieten etc. Și tu ce faci? Bucureștean cu coae ce ești. Claxonezi, gesticulezi, înjuri.

Venea și o ambulanță. A reușit să se strecoare prin mulțime astfel încât să nu deranjeze convoiul. Ambulanța da, șofeul nu.

Fi-ți-ar ceasul de aur să-ți fie, că bun mai ești!

Fumatul, babele, politețea și bunicii

Standard

Un post de-al Petricăi m-a făcut să rememorez o scenă care m-a enervat teribil, prin iarnă.

Așadar.

Stăteam într-o dimineață târzie de ianuarie-februarie în stație la Armenească. (Dimineață târzie = deja întârziasem al naibii de mult la birou.)  Fumam. De draci.

Trecuseră toate celelalte 6 trolee/autobuze (în dublu sau chiar triplu exemplar), mai puțin al meu.

O bătrânică mă întreabă ceva de 311. Dau casca, răspund politicos.

Stă, stă.

Mă studiază (vedeam cu coada ochiului). Mă întreabă câți ani am (nu știu de ce, oare, dar eram convinsă că întrebarea era strict legată de țigara aprinsă din mâna mea dreaptă). Îi răspund. Chiar nu aveam chef de conversații, însă trebuia să fiu politicoasă. Trebuie, pentru că am bunici și nu pot concepe ca aceștia să fie tratați urât de către „putzoi jmekeri”. Astfel încât toți moșii din București (și nu numai) sunt bunicii cuiva.

Revenind.

Mă sfătuiește, pe scurt, să nu mai fumez.

Tanti: Bărbații se uită la tine, te studiază, dar întorc capul când văd țigara. Că bărbații nu se uită la fete care fumează.

Eu: Îmi asum acest risc. 😛

Mă întreabă de școală (surprinsă apoi de faptul că am absolvit). Răspund din ce în ce mai sec.

Stă, stă.

Tanti: Dar tu nu ești din București.

Eu: (zâmbesc) Nu.

Tanti: Ești din Moldova!

Eu: (zâmbind sincer, naiva de mine… ) Daaa! Cum ați ghicit? 🙂

Tanti: Păi da, ați tăbărât toate în București!!!

M-am gândit la bunici, mi-am înghițit cuvintele.

😦

Și da, sunt din Moldova. Moldova mea de suflet, cu oameni simpli, sufletiști, oameni simțiți, oameni cu valori.

Și dacă replica este „Du-te înapoi în Moldova ta!” vă răspund simplu: „Aș vrea. Chiar mâine m-aș întoarce. Sunt legată de un oraș îmbâcsit, dar sper să pot scăpa odată.”

Gesepe?

Standard

Acum ceva timp, mai exact pe 14, comand de pe net un DVD. Bătăi de cap: fă cont, mergi la bancă să plătești, scanează dovada de plată, trimite-o pe mail, etc etc. 

Primesc confirmarea plății pe mail, a doua zi (15 mai). 

Stau, stau. 

După câteva zile trimit mail să văd ce se întâmplă. 

Răspunsul (20 mai, deja):

Azi a  plecat comanda de la noi   

Ne scuzati pentru intirziere   

 In 3 zile ajunge

 O zi buna

 

😐

 

Aștept, aștept.

Socotesc, trimit mail (pe scurt): „Livrați sâmbăta? După calculele mele așa ar trebui să ajungă.

 

Răspunsul:

Comanda este trimis prin posta.

Daca este cine va la serviciu vor preda pachetul, daca nu, vor veni luni.

 O seara buna

 

Azi a fost marți. Am trimis mail. „Dom le, totuși...”. Au folosit tactica struțului. 

Deci mâine e în 27. Comanda făcută pe 14. 

 

Banii nu sunt mulți, pana mea. Era vorba de DVD. Pe care îl comandasem ca surpriză pentru cineva, cu o anumită ocazie. Mai are rost să spun că ocazia a trecut de mult?

 

GSP.

 

 

Vorba unui prieten: „Da. Deci nu.”

Mă deranjezi, încalță-te!

Standard

De la Sibiu am luat autocar pentru că cefereu’ e de căcat. Cum am rău de mașină (și ne așteptau 5 ore juma’ și multe serpentine) m-am îndopat cu Emetostop (sau ceva de genul).

N-a fost ok până la Râmnicu Vâlcea, unde am mâncat un sandwich cu pastramă și 3 gogoșele (divine!), luate în grabă din autogară. Apoi, ok. Căști aveam, carte bună aveam. 

Ne-o pus și filme. Primul, Bride Wars (pas!). Al doilea… film indian, cică mai modern așa, dar tot cu scene mirobolante de dans, momente penibile de altfel, în care dansatorii băteau din palmele pe care le țineau cu mândrie deasupra capului. Fie. Noroc de romanul (indian! culmea) pe care nu-l puteam lăsa din mână. 

Un rând de scaune în spate, în stânga, un nene dubios (cum altfel?!), care, spre nenorocul meu, a rămas singur pe 2 locuri de la Râmnicu încoace. Moment propice pentru a se descălța. Și nu doar. Și-a urcat cotoaiele transpirate pe celălalt loc, îndreptate strategic spre năsucul meu. 😦

3-4 priviri cu capul întors n-au fost de ajuns. 

Omul ținea mai mult la confortul personal decât la nefericiții din juru-i. 

Și cireașa de pe… tort. Tușea/își dregea glasul la fiecare 5 secunde. Îl auzeam prin căști. Aveam Metallica (ce altceva?!) la maximum și onomatopeele lu’ nenea dubiosu’-nesimțitu’ ajungeau la urechiușele și nervii mei (deja întinși la maximum). 

S-a întors și Shosel spre el, cică la intimidare. Dubiosu’ i-a făcut cu ochiul. 😦

Am suportat cu stoicism și acum îmi doresc și mai mult o mașină personală. 

 

😦