Arhive pe etichete: uameni

Un text simplu, pentru cel mai frumos om din viața mea

Standard

Nu obișnuiesc să fac declarații înflăcărate, sau să vorbesc prea deschis despre sentimentele mele. Însă se întâmplă câteodată să mă înmoi. De obicei asta se întâmplă fie brusc, neașteptat, fie atunci când fac o retrospectivă a vieții mele.

Acum este un moment de după o succintă introspecție și retrospectivă.

M-am gândit simplu, la oamenii care au venit și plecat din viața mea. La ultimii 25 ani, mai exact. Desigur, familia a rămas mereu acolo, aproape. Dar în rest… Hm… În rest nu au fost prea multe persoane care să fi rămas într-o formă sau alta aproape de mine și de inima mea. De fapt, nu a rămas decât o persoană. Întâmplător, și cel mai frumos om pe care mi-a fost dat să-l cunosc. Un om pe care îl admir și îl respect din suflet, un om a cărui companie mă liniștește mereu și mă tonifică. Un om cu care pot râde sincer, la fel cum pot plânge sincer.

Un om lângă care am crescut, de fapt, cu care am crescut. De la primele bastonașe și adunări, de la tezele de la română și la orele de învoire pentru olimpiade, la strugurii albi mâncați în cimitirul de la Pacea. Au urmat bulgăreli energice în clasa a 6a, primele discuții despre menstruație, despre băieți, dar și prima țigară fumată împreună (cred că eram deja în clasa a 10a, în părculețul de la Spitalul Județean).

A urmat o fugitivă discuție (pe-o bancă din părculețul de lângă Primărie, la sfârșit de august) despre facultate. Au urmat bagajele la 6 dimineața la Obor (lângă Casino Diamond!), cafeaua lungită până pe la 9, urmată de ochiuri cu brânză. Salatele și pastele pe care le pozam eu mândră, accidentul de la 3 dimineața și râsetele înfundate. Cărțile trase la xerox, paharul uriaș de cognac și cătușele (da, cătușele!).

A urmat băiatul în portocaliu, portofelele și telefoanele, vestea că va pleca (pe o băncuță, din nou pe o băncuță, în Cișmigiu). Ca o paranteză, se pare că multe discuții s-au petrecut în parcuri; cred că nu m-am mai plimbat de mult.

Jocul de zaruri de lângă bradul înconjurat de cutii de bere, weekend-ul la Sibiu, telefoanele tot mai rare, veștile proaste pe care le-am tot primit, grijile pe care mi le-am tot făcut.

Apoi o mică veste, o amăgire, o revenire.

Nu vreau în jurul meu mulți oameni, nu îmi doresc gașcă sau mulți prieteni virtuali, vreau doar să nu ne îndepărtăm noi niciodată!

Mulțumesc că rămâi în viața mea. Mă gândesc că 18 ani e totuși prea puțin comparativ cu tot restul vieții.

http://www.youtube.com/watch?v=VNvZI1l6HE0

 

PS: Nimeni nu e întâmplător în viața mea, iar asta-mi dă tot mai mult de gândit.

Frântură (fără diactritice, cu suflet)

Standard

Io: dar Botosani… :X

Andrei: de ce?

Andrei: eu sunt singurul care nu vede nimic la orasul ala?

Andrei: care in 2 zile innebuneste si vrea inapoi aici

Andrei: 2 zile

Andrei: atat imi ia sa vreau inapoi in buc

Andrei: si niciodata nu mi se face dor de bt

Andrei: ma duc pt ca trebuie

Andrei: cam atat

Andrei: pt ai mei

Andrei: sau sa ma vad cu unii oameni

Io: pai

Io: mi-e dor de familie, care se intampla sa fie in Bt

Io: mi-e dor de oamenii din Bt, pe care inainte ii vedeam prosti si limitati

Io: dupa 4 ani in Buc ii vad ca pe painea lui Dzeu

Andrei: poi si de ce „bt :x”

Io: mi-e dor de liniste

Io : de stradute

Io: de orasul in care am crescut

Io: de care ma leaga o groaza de amintiri calde

Io: pe care in bucuresti nu le am. inca

Andrei : inteleg

Io: in Botosani am fost copil, am avut copilarie si prieteni apropiati

Andrei: am amintiri mai frumoase aici din pct meu de vedere

Io: aici nu

Io : de aia

Andrei: mi-e mult mai bine aici decat mi-a fost vreodata in bt

Io : nah, mie nu

Io : in bt ma zbateam, financiar zic, cu familia

Io: aici, mai mult, pe cont propriu

Io: acolo aveam prieteni cu care ma vedeam des (varsta si liceul, nah)

Io: aici ma zbat greu cu putini prieteni si buni, pe care ii vad mai rar decat as avea nevoie

Io: m-am saturat sa pierd 1-2 ore in fiecare zi numai deplasandu-ma din punctul A in… sa zicem, punctul Ț

The rest is history. 🙂

Doar despre mine

Standard

M-a pocnit astăzi un val de egoism. Dar egoism din ăla pur, de mi se rupe de ce e în jurul meu. Mi se rupe de toți din jurul meu. De toți. Prieteni, colegi, vecini, băiatul de la chioșc, toți.

Nu sună bine, așa-i?

Hai s-o luăm altfel. Eu sunt un copil sensibil și am un suflet bun. Am bun-simț și sunt atentă la chestiile din jurul meu. Că unul tușește mai apăsat,  sau că și-a lăsat mâna cumva, mie îmi transmite ceva. Nu țin minte aniversări, dar când fac un cadou, îl fac cu tot sufletul meu. Fără să mă mai uit în portofel. Sunt de o naivitate din aia care dă în penibil. Sunt omul care se dedică pentru că crede și nu pentru că trebuie. Cândva, cineva, cumva, va înțelege asta la mine, și va respecta asta la mine. Dar nu despre asta e vorba, din moment ce mă doare-n cur de restul.

Ei bine, oamenii au profitat mereu de mine. De implicarea și de energia mea. Au supt energia din mine. Pentru niște motive punctuale și în general superficiale. Într-un fel sau altul. Nu-i acuz pe ei, mă acuz pe mine pentru că nu am știut putut să spun NU. Sau STOP.

Și astăzi am ajuns în punctul în care, poate pentru prima dată în viață, m-am pus pe MINE pe primul plan.

Mă acuzi în frustrarea ta că am trișat la un joc prietenesc și aparent relaxat de poker? Îți spun că nu? Nu mă crezi? Nu e suficient? Dacă nu, gata. That says it all.

Nesimțiții de la metrou se izbesc în mine? Și mereu mă feresc din calea lor? Să aibă animalele loc să treacă? Gata.

Îmi dau demisia și îmi mai pasă că nu-ți găsești om în locul meu? Am lucrat pe brânci zi-lumină? Gata.

Te-am înțeles cum am putut mai bine? Am lăsat de la mine? Am trecut peste? Gata.

Nu, este viața mea. Nu mă căsătoresc pentru că așa e normal după o relație de aproape 3 ani, nu fac copii pentru că sunt tânără și pot. Nu mă mai zbat pentru o casă. Sau o portieră sau 4. Nu.

Nu mai vreau să fiu nefericită pentru o viață care, în fond, nu e a mea. Trăiesc pentru alții? Și atunci unde sunt acești alții să mă asculte? Să-mi șteargă lacrimile? Să mă ia în brațe când mi-e greu? Unde sunt? Unde?

Unde sunt cei care mă cunosc și care spun: „Ești nebună!” atunci când zic că viața e mai mult de o rată și o cartelă magnetică de la bloc?

Unde sunt cei care mă cunosc să înțeleagă că plâng neputincioasă în fața unei existențe fade? Unde sunt cei care mă cunosc atunci când spun că religia sau sexualitatea sau căsătoria sau etc sunt degeaba?

De ce-mi cumpărați mărgele de la Mango sau mai-știu-eu când eu nu port așa ceva? De ce îmi spuneți să-mi pun fond de ten pe față? Nu mă cunoașteți? Nu-mi sunteți prieteni? Nu știți că-mi plac jocurile de table, cărți sau remmy și joc ore-n șir de plăcere? Nu știți deja că nu port tocuri pentru că nu văd rostul acestui chin cotidian pe asfalt? Nu știți că nu dau bani cerșetorilor, deși vreau să ajut? Nu știți că urăsc limitarea, superficialitatea, snobismul, minciuna (mai ales față de sine!) și jocul inutil de rol?

Nu știți că-mi place la nebunie să mă plimb pe străzi după ce am băut două beri Tuborg, să observ altfel oamenii, străzile, zgomotul? Nu știți că pentru mine timpul e relativ? Că întârzii și că nu calc haine? Nu știți că urăsc prostia? Nu știți că urăsc oamenii care se descriu în tiparele altora?  Că pentru mine clipa e una, acum, aici, așa, și că nu-mi pasă cine mă vede simțindu-mă bine? Nu știți că vreau să văd fiecare răsărit și că eu caut idealuri?

Nu știți deja că vreau să plec în lume? Să am un trai nomad? Și fericit? Că nu mă leg de oameni și de locuri? Decât prin amintiri frumoase? Nu știți că îmi place Metallica de mor și în general trăiesc muzica? Că e nevoie de un vers pentru a mă deconecta? De un zâmbet sau de o pauză în conversație pentru a mă simți împlinită?

Nu știți că urăsc Parisul? Că urăsc gadget-urile? Că urăsc din suflet orele fixe și cuvântul „trebuie”? Că urăsc cuvântul „mâine”, sau „perspectivă” sau „responsabilitate” sau „maturirate” sau „compromis”?

Nu știți că eu, uitându-mă în oglindă, văd un copil care iubește briza mării și pisoii și chihuahua și libertatea? Nu știți că sunt schimbătoare și nu țin niciodată ranchiună? Nu știți că spun verde-n față ce am pe suflet? Că nu-mi aleg cuvintele? Că respect bătrânii? Că plâng la filme și că îmi vine mereu să dansez în ploaie sau să fac „îngeri” în zăpadă?

Că iubesc noaptea în splendoarea ei și că iubesc valurile mării? Că iubesc mirosul cafelei și că nu mă pot lăsa de fumat? Că iubesc un alt copil mic pe lumea asta cu tot sufletul meu? Că aș merge desculță și aș *^%&^& toți țiganii? Că vorbesc mult, dar niciodată despre mine?

Ați observat, prieteni dragi, că îmi plac culorile și formele și verdele naturii? Că citesc rar (din păcate), dar atunci când o fac, citesc cu sufletul și nu cu ochii/mintea? Că mereu citesc întâi ultimele 2 propoziții/fraze ale cărții? Că iubesc stilul modernist în literatură? Sau Școala Flamandă în pictură? Sau animațiile când e vorba de filme? Că îl ador pe Edward Norton? Că o detest pe Angelina?

Ați observat că îmi pasă de backgroud-ul oamenilor?

Ei bine, nu cred că știți. Despre mine. Și chiar dacă ați ști, ați încerca să-mi modelați copilăria mea eternă într-o servietă pe tocuri. Sau într-un om meschin. Sau oricum altfel decât sunt și decât îmi doresc să fiu.

Ei bine, astăzi am zis punct. Sunt eu cu mine. Și nisipul galben, Corrido Sangria, diminețile târzii, băieții care cântă la chitară, spuma de baie sau fructele de mare. Sau orice altceva îmi place sau mă definește.

Refuz să mă mai conformez. Mi-am spus că egoismul tinereții se transformă în amintirile bătrâneții. Și vreau să mă țin de cuvânt. Voi vizita și Africa, și Ontario, și Amsterdam, și Tokio, și Dublin, și Chile șamd.

Voi fi eu, fata care nu-și cumpără bilet în autobuz și care zâmbește aproape tâmp când picură ușor vara afară.

Un rucsac și-un vis

Standard

Un post drăguț mi-a amintit încă o dată de marea mea dorință. De marea provocare la care mă gândesc de vreo 5-6 ani. De călătoria vieții mele.

Eram prin liceu și-mi doream să fac un an pauză până la admiterea la facultate. Logic, mi-au sărit toți în cap. Dar eu am continuat să visez. Și, mă gândeam, ce să fac eu cu anul acesta?  Cum să-l fructific?

Eram într-o scurtă vacanță la mama, în Italia. Întreabă o italiancă de un ajutor la bucătăria restaurantului ei, pentru câteva zile. M-am oferit, un bănuț în plus nu strică. 🙂 A fost primul meu „job”. Am lucrat 3 zile, câte 17 ore. Nu exagerez. 17 ore, în picioare. Spălam vasele în bucătăria restaurantului. Nu aveam voie să mă așez, fugeam la budă ca să-mi pot odihni picioarele câteva momente.  Fumam cu bucătarul, un egiptean simpatic, pe ascuns, în spatele bucătăriei.

Eram epuizată seara. Adormeam instantaneu (eu în general mă zvârcolesc zeci de minute până la grandiosul Zzzz Zzzz).

Plata a fost mizerabilă. Bine, atunci mi se părea extraordinar. Mi-am cumpărat un telefon cu bănuții strânși. Eh, eram copil. 🙂

Luam prânzul pe la ora 15, după ce plecau clienții.

Nu vorbeam o boabă de italiană, iar ei, o boabă de engleză.

Și totuși îmi amintesc cu mare plăcere de acele 3 zile. Și uite de ce…

Restaurantul se afla pe un munte privat (da, un munte privat!). De pe terasa restaurantului se vedeau pădurile, un golfuleț fantastic la mare, apusul. În rest, câteva vile cochete și destul de retrase.

Oamenii la care am lucrat: EA – italianca cochetă, născută în Roma, delicată, feminină. EL – italiano vero, sânge latin, ma che cazzo la fiecare 10 minute… Aveau un câine bătrân și epileptic pe care îl hrăneau, ca-n Lady and the Tramp, cu chifteluțe, în spatele bucătăriei.

După-amiaza se închidea restaurantul și după ce mâncam și noi, mergeam la o baie în mare.

În acele 3 zile am învățat să vorbesc italiana. La nivel de începător, dar e ceva.

Ei bine, acele 3 zile pentru mine au însemnat o crâmpeie din viața unor oameni pe care nu-i întâlnesc în România. O cultură diferită, reflectată în cotidian.

Și atunci mi-am zis: Da, asta vreau să fac în anul acesta! Să-mi iau rucsacul în spate, să plec din sătuc în sătuc, din orășel în orășel, să strâng bani numai cât să plec mai departe. Un fel de Work&Travel european. Să stau o lună într-un orășel pitoresc în Belgia, apoi să plec poate către Franța, sau Grecia, sau mai știu eu, fără un plan anume…  O singură regulă: o lună în fiecare „locație”.

Experiențele din anul pe care îl tot visez de atunci nu s-ar putea compara cu ani buni în multinațională.

Și totuși merg la muncă și mă leg tot mai mult de o viață pe care (poate încă) nu o înțeleg și nu mă bucură…

Și uite că o familie mi-a luat-o înainte. Și poate mulți mulți alții…

Andreea’s inspirational words

Standard

Click click click, found a blog. Tanti Andreea a împărțit cu mine un pofesor de mate (Bodaaaaș!), o profă de engleză și câțiva colegi. 🙂
Mă bucur să aflu că e bine. Sincer. Mi-a plăcut blogul ei, deși n-am mai vorbit cu ea de… hmm… 7-8 ani?

Deci, Andreea…

Permite-mi să te citez.

„Privesc viaţa în reluare. Atât de mult o iubesc.”

Fumatul, babele, politețea și bunicii

Standard

Un post de-al Petricăi m-a făcut să rememorez o scenă care m-a enervat teribil, prin iarnă.

Așadar.

Stăteam într-o dimineață târzie de ianuarie-februarie în stație la Armenească. (Dimineață târzie = deja întârziasem al naibii de mult la birou.)  Fumam. De draci.

Trecuseră toate celelalte 6 trolee/autobuze (în dublu sau chiar triplu exemplar), mai puțin al meu.

O bătrânică mă întreabă ceva de 311. Dau casca, răspund politicos.

Stă, stă.

Mă studiază (vedeam cu coada ochiului). Mă întreabă câți ani am (nu știu de ce, oare, dar eram convinsă că întrebarea era strict legată de țigara aprinsă din mâna mea dreaptă). Îi răspund. Chiar nu aveam chef de conversații, însă trebuia să fiu politicoasă. Trebuie, pentru că am bunici și nu pot concepe ca aceștia să fie tratați urât de către „putzoi jmekeri”. Astfel încât toți moșii din București (și nu numai) sunt bunicii cuiva.

Revenind.

Mă sfătuiește, pe scurt, să nu mai fumez.

Tanti: Bărbații se uită la tine, te studiază, dar întorc capul când văd țigara. Că bărbații nu se uită la fete care fumează.

Eu: Îmi asum acest risc. 😛

Mă întreabă de școală (surprinsă apoi de faptul că am absolvit). Răspund din ce în ce mai sec.

Stă, stă.

Tanti: Dar tu nu ești din București.

Eu: (zâmbesc) Nu.

Tanti: Ești din Moldova!

Eu: (zâmbind sincer, naiva de mine… ) Daaa! Cum ați ghicit? 🙂

Tanti: Păi da, ați tăbărât toate în București!!!

M-am gândit la bunici, mi-am înghițit cuvintele.

😦

Și da, sunt din Moldova. Moldova mea de suflet, cu oameni simpli, sufletiști, oameni simțiți, oameni cu valori.

Și dacă replica este „Du-te înapoi în Moldova ta!” vă răspund simplu: „Aș vrea. Chiar mâine m-aș întoarce. Sunt legată de un oraș îmbâcsit, dar sper să pot scăpa odată.”