Iubesc un ghem de blană

Putem alege să iubim. Ce, pe cine, cum, când, până când. Dar câteodată alegerile nu țin de noi.

Câteodată e simplu.

Să nu îți spună nimeni nimic, să nu primești o îmbrățișare. Să nu fii încurajat. Să nu existe nici măcar un schimb de priviri. Să nu trebuiască nici să vorbești, nici să asculți. Ci doar să ai aproape ce poate nu credeai că contează (atât de mult). Și să descoperi ce ar trebui să apreciezi.

Cu toții ne legăm. De viață, de aspirații, de obiective. Și ne luptăm noi cu noi, noi cu ceilalți, noi cu lumea întreagă. Cu moda, cu facturile, cu cântarul, cu spațiul locuibil din casele noastre, cu un frigider, cu prieteniile ce necesită investiție, cu tot trecutul nostru și cu tot prezentul.

Și câteodată uităm că e bine să lăsam deoparte toate acestea. Uităm că trăim noi, noi singuri, acum și așa, cum alegem. Și atunci când lăsăm totul deoparte, și mintea e golită, lăsăm de fapt loc pentru neașteptat.
Și atunci vine un ghem de blană vie lângă tine. Cu siguranța de a dormi fără grijă lângă tine. Și te topești în liniștea, confortul și intimitatea momentului. Admiri o vietate și o prețuiesti pentru că e acolo, fără să-ți vorbească, fără să te întrebe cum ți-a mers azi. Doar toarce liniștit, lângă tine.

Clișeu sau nu, cuvintele câteodată nu își au rostul.