Lucrez într-o zonă ok a orașului. Aproape de centru. Liniștite. Verdeață.
În schimb, în jurul clădirii în care se întâmplă să am biroul sunt câteva case. De țigani. Două în particular. Una de țigani cu bani. E kitsch-ioasă și au merțane din care… evident, răsună „muzica”. Și cocioaba de peste drum de birou. Mică, anemică, dărăpănată. Cu mulți puradei desculți în curte.
Vineri, 18:25. Ies de la munci. Scot telefonul să intru în contact cu lumea de dincolo de birou. 😛
Prin gardul cocioabei, un puradel creț își lipise fățuca de gard. Care era din ăla tip plasă.
– Tanti! Tantiii!! Tan-tiiiiiiiii!!!
– Da…
– Nu-mi dai și mie telefonul să-l sun pe tata? (avea în mână o cutie din aia de la sim, cu un număr lipit pe ea)
(Sunt naivă. Demonstrația, mai jos.)
– Ok, eu ți-l dau.
– Uite numărul. (îmi arată prin gard cutia)
Mă apropii. Interesul pe care i l-am acordat puradelului (sincer, nu mi-am dat seama dacă era fetiță sau băiat, atât de micuț era… :P) a motivat alți doi puradei să vină, să „asiste” (probabil că-și luau notițe, erau mai mici decât cap-creț al meu).
– E pe Connex.
(S-a aprins becul. Aaa, deci să-ți dau telefonul să fugi cu el prin curte și dacă încerc să fac ceva să-l recuperez, să mă bată tac-tu… Ok, planul B. Repede. Copilul rânjea aparent inocent, un fel de Puss in boots. Zic: fuck, o fi țigănuș care vrea să mă fure cu sânge rece, dar cum să îl refuz? Aa, gata, știu, bag o minciună. Eu nu mint de felul meu, așa că mi-e greu să născocesc. Am reușit să storc: )
– Ăăăă, dar nu am minute. Îți scriu eu mesaj să-i trimiți. Ce spui? Minute n-am.
– Nu. (puradelul avea atitudine. Și probabil nu-i mergea schema cu telefonul meu, sau tac-su nu știa să citească un mesaj. Sau să citească.)
– Îmi pare rău, zic. (WTF? Am ajuns să-mi cer scuze de la țiganul care vrea să mă fure?)
– Nu-i nimic.
Întoarce zulufii simpatici și o taie.
Probabil la tac-su.
Lamaisizahar's Blog 