Arhive pe etichete: Jungla urbană

Moșneagul și marea

Standard

Pe scurt, un moșneag în tramvai m-a făcut urâtă. My life is over.

Redau:

Urc de dimineață în tramvaiul 34, chiar în spate. La Obor urcă puzderie de moșnegăraie. Cu plase. Și cum stăteam singură în spate acolo, mă tot înghesuia un moșneag să-și pună plasele în spatele meu. Mă uit, și nu, nu mă abțin.

Eu: De ce mă îngrămădiți când aveți atâta spațiu acolo?

Moșneagul: Aici e umbră. (pentru plase căuta umbră, ‘tu-i… )

Stă puțin.

Moșneagul: Te-am văzut că stăteai cumva și m-am gândit că cobori.

Eu: Nu, nu cobor aici.

Moșneagul: Ai început rău. De la vârsta asta să dai indicații!

Alți moșnegi, în cor: Da, da, lipsă de respect, tineretul din ziua de astăzi… (the usual)

Moșneagul: Te crezi cumva prea frumoasă? (whaaat?!) Îți garantez eu că n-o să te ia nimeni într-un secol!

Uau! Totuși, reușesc să tac. Până când scot bestia din mine:

Eu: Frustrarea iese la iveală! (Ok, nu dau cele mai bune replici în mod spontan, I admit it 😛)

Cobor. God, I love Obor this time of the day/year!

Anunțuri

Cinciu’

Standard

București. Tramvaiul 5.

Mă distrez teribil. Dimineață de dimineață.

Deoarece se găsesc mereu 2, 3 oameni care se urcă în tramvai fără să știe ce număr e și deci ce traseu are. Și când tramvaiul trece pe la Obor, și nu oprește, acești 2, 3 oameni încep să se agite. Până acum am identificat 3 tipologii, pe baza reacțiilor acestora.

1. Agitatul. De obicei este un bunicuț burtos. Care, invariabil, vociferează. Și înjură vatmanul. Și gesticulează apăsat, și înjură iar.

2. Baba. Baba, după nume, este o femeie de vârsta a treia, din aceea cu părul mov și buzele țuguiate și rujate roz. Baba este varianta feminină (impropriu spus) a Agitatului. Se plânge de faptul că trebuie să meargă înapoi o stație pe jos, din cauză ca tramvaiul nu are stație la Obor. Că e bătrână și că lumea e nedreaptă.

3. Bunicuța. Bunicuța este cel mai docil „specimen”. Reacția ei este: „O, Doamne… Nu știam că nu oprește la Obor. O, Doamne…”. Și o spune așa, molcom, fără tam-tam, fără a atrage atenția asupra ei. Își spune sie-și. Este chiar drăguță. 🙂

Observații.

– Sunt multe alte tipologii, însă nu le-am putut identifica până în prezent, deoarece nu vociferează.

– Se observă că tipologiile acestea 3 sunt de vârsta a treia. Acum, tinerii fie sunt mai rezervați în reacții de genul (au căști în urechi), fie se uită înainte la numărul tramvaiului. Plus că piața de la Obor e ieftină și ticsită cu sectagenari dimineață de dimineață.

De mici

Standard

Lucrez într-o zonă ok a orașului. Aproape de centru. Liniștite. Verdeață.

În schimb, în jurul clădirii în care se întâmplă să am biroul sunt câteva case. De țigani. Două în particular. Una de țigani cu bani. E kitsch-ioasă și au merțane din care… evident, răsună „muzica”. Și cocioaba de peste drum de birou. Mică, anemică, dărăpănată. Cu mulți puradei desculți în curte.

Vineri, 18:25. Ies de la munci. Scot telefonul să intru în contact cu lumea de dincolo de birou. 😛

Prin gardul cocioabei, un puradel creț își lipise fățuca de gard. Care era din ăla tip plasă.

– Tanti! Tantiii!! Tan-tiiiiiiiii!!!

– Da…

– Nu-mi dai și mie telefonul să-l sun pe tata? (avea în mână o cutie din aia de la sim, cu un număr lipit pe ea)

(Sunt naivă. Demonstrația, mai jos.)

– Ok, eu ți-l dau.

– Uite numărul. (îmi arată prin gard cutia)

Mă apropii. Interesul pe care i l-am acordat puradelului (sincer, nu mi-am dat seama dacă era fetiță sau băiat, atât de micuț era… :P) a motivat alți doi puradei să vină, să „asiste” (probabil că-și luau notițe, erau mai mici decât cap-creț al meu).

– E pe Connex.

(S-a aprins becul. Aaa, deci să-ți dau telefonul să fugi cu el prin curte și dacă încerc să fac ceva să-l recuperez, să mă bată tac-tu… Ok, planul B. Repede. Copilul rânjea aparent inocent, un fel de Puss in boots. Zic: fuck, o fi țigănuș care vrea să mă fure cu sânge rece, dar cum să îl refuz? Aa, gata, știu, bag o minciună. Eu nu mint de felul meu, așa că mi-e greu să născocesc. Am reușit să storc:  )

– Ăăăă, dar nu am minute. Îți scriu eu mesaj să-i trimiți. Ce spui? Minute n-am.

– Nu. (puradelul avea atitudine. Și probabil nu-i mergea schema cu telefonul meu, sau tac-su nu știa să citească un mesaj. Sau să citească.)

– Îmi pare rău, zic. (WTF? Am ajuns să-mi cer scuze de la țiganul care vrea să mă fure?)

– Nu-i nimic.

Întoarce zulufii simpatici și o taie.

Probabil la tac-su.

R.I.P.?

Standard

Am surprins azi o scenă. Aud afară muzică de înmormântare. Era un altfel de muzică, semăna cu un latino mai lent și sumbru. În fine. Știu că nu e bine să recunosc, dar îmi place să studiez o înmormântare. Ca babele alea. Ei bine, poate nu chiar ca babele alea. 🙂 Dar îmi place să observ oamenii, muzica, comportamentul lor etc.

Revenind. Muzica deosebită mi-a atras atenția. M-am dus să mă uit. Era o înmormântare de țigani (se explică acum și muzica). Erau îmbrăcați viu colorat. În fine. Și convoiul trebuia să traverseze o intersecție. Cei care mergeau înaintea dricului au încercat disperat să blocheze circulația, ridicând mâinile și așezându-se în fața mașinilor. Până aici nimic ieșit din comun. Oameni îndurerați care își petrec soțul/tatăl/fratele/prietenul etc pe ultimul drum.

Ce m-a scârbit din cale-afară a fost un nene într-o mașină care claxona. Claxona convoiul. Extraordinar de nervos. Că  probabil din cauza convoiului el ajunge cu 2 minute mai târziu la destinație. Mizerabil gest din partea lui! Oameni îndurerați, care încearcă să petreacă măcar două minute în plus cu cel ce le-a fost soț/tată/frate/prieten etc. Și tu ce faci? Bucureștean cu coae ce ești. Claxonezi, gesticulezi, înjuri.

Venea și o ambulanță. A reușit să se strecoare prin mulțime astfel încât să nu deranjeze convoiul. Ambulanța da, șofeul nu.

Fi-ți-ar ceasul de aur să-ți fie, că bun mai ești!

Fumatul, babele, politețea și bunicii

Standard

Un post de-al Petricăi m-a făcut să rememorez o scenă care m-a enervat teribil, prin iarnă.

Așadar.

Stăteam într-o dimineață târzie de ianuarie-februarie în stație la Armenească. (Dimineață târzie = deja întârziasem al naibii de mult la birou.)  Fumam. De draci.

Trecuseră toate celelalte 6 trolee/autobuze (în dublu sau chiar triplu exemplar), mai puțin al meu.

O bătrânică mă întreabă ceva de 311. Dau casca, răspund politicos.

Stă, stă.

Mă studiază (vedeam cu coada ochiului). Mă întreabă câți ani am (nu știu de ce, oare, dar eram convinsă că întrebarea era strict legată de țigara aprinsă din mâna mea dreaptă). Îi răspund. Chiar nu aveam chef de conversații, însă trebuia să fiu politicoasă. Trebuie, pentru că am bunici și nu pot concepe ca aceștia să fie tratați urât de către „putzoi jmekeri”. Astfel încât toți moșii din București (și nu numai) sunt bunicii cuiva.

Revenind.

Mă sfătuiește, pe scurt, să nu mai fumez.

Tanti: Bărbații se uită la tine, te studiază, dar întorc capul când văd țigara. Că bărbații nu se uită la fete care fumează.

Eu: Îmi asum acest risc. 😛

Mă întreabă de școală (surprinsă apoi de faptul că am absolvit). Răspund din ce în ce mai sec.

Stă, stă.

Tanti: Dar tu nu ești din București.

Eu: (zâmbesc) Nu.

Tanti: Ești din Moldova!

Eu: (zâmbind sincer, naiva de mine… ) Daaa! Cum ați ghicit? 🙂

Tanti: Păi da, ați tăbărât toate în București!!!

M-am gândit la bunici, mi-am înghițit cuvintele.

😦

Și da, sunt din Moldova. Moldova mea de suflet, cu oameni simpli, sufletiști, oameni simțiți, oameni cu valori.

Și dacă replica este „Du-te înapoi în Moldova ta!” vă răspund simplu: „Aș vrea. Chiar mâine m-aș întoarce. Sunt legată de un oraș îmbâcsit, dar sper să pot scăpa odată.”

Cur cu be-ul

Standard

Miercuri, pe la Unirii. Seara, după muncă, mă grăbeam cu un prieten drag către o bodegă liniștită și ieftină 😀 pentru un pahar de vorbă. 

Înainte de a ne întâlni, unde altundeva decât pe treptele de la TNB, s-a lăsat cu ploaie intensă, de vară. Desigur, nu aveam umbrelă sau geacă. Desigur că m-a prins ploaia pe drum.

Nu speram la un curcubeu, deși de câțiva ani (!) îmi doream cu ardoare să văd unul și numai nu apucam.

Bun, și cum mergeam noi către Lipscani (unde altundeva?), două femei, cu baticuri din acelea pe cap cum numai oameni cu anumite convingeri religioase poartă :P, cu un cărucior, mergeau din direcția opusă către noi. Ajung ele în dreptul nostru, iar una dintre ele se înfiletează în fața-mi, blocându-mi trecerea. Șoc. Mă apucă sănătos de braț. Șoc! 

Femeia: Uitați în spate, cât e de frumos!
Noi doi: :-s

Femeia: (din ce în ce mai sigură pe ea) Uitați! Curcubeul!

Noi: Ăăăă mulțumim…

Într-adevăr, era un curcubeu, așa cum mă rugam mereu să apară după fiecare ploaie de vară. Am încercat să fac și poză, noroc cu telefonul meu atât de ieftin încât nu ies pozele ca lumea. 😛

Acuma…

Pe moment ne-am cam speriat de fază, însă apoi m-am gândit puțin la întâmplare. 

Un om viu poate să admire un curcubeu, să-l contempleze poate, șiiii… mai ales… să simtă nevoia să oprească trecători mult prea grăbiți pe stradă pentru a împărtăși cu ei o emoție simplă și sinceră. 

Frumos. 

🙂

O să pun tag cu Jungla urbană, dar evident este vorba de cu totul altceva. 🙂

Old fashioned

Standard

Îmi doresc din când în când să mi se deschidă ușa, să mai văd bărbați cedând locul femeilor în metrou (deși nu apuc), și lista poate continua. 

 

Când vin de la muncă și trec pe la super-market să iau de-ale gurii, atât de multe încât plasele îmi îndoaie spatele și scotocesc după cheie în fața scării blocului, și sunt 15 băețași chiar lângă mine, și când reușesc în sfârșit să deschid ușa blocului, ținând-o cu un picior în timp ce scot cheia cu o mână și cu cealaltă mână stăpânesc cu greu plasa prea plină, și niciunul dintre băețași nu schițează nici cea mai mică intenție de a mă ajuta – să țină dracului ușa aia 2 secunde să pot intra în scara blocului, și mai mult, stau și se uită (din fericire nu râdeau de mine, mira-m-aș), ei bine, în momente din astea… îmi pare rău. 🙂 🙂 🙂