Nu obișnuiesc să fac declarații înflăcărate, sau să vorbesc prea deschis despre sentimentele mele. Însă se întâmplă câteodată să mă înmoi. De obicei asta se întâmplă fie brusc, neașteptat, fie atunci când fac o retrospectivă a vieții mele.
Acum este un moment de după o succintă introspecție și retrospectivă.
M-am gândit simplu, la oamenii care au venit și plecat din viața mea. La ultimii 25 ani, mai exact. Desigur, familia a rămas mereu acolo, aproape. Dar în rest… Hm… În rest nu au fost prea multe persoane care să fi rămas într-o formă sau alta aproape de mine și de inima mea. De fapt, nu a rămas decât o persoană. Întâmplător, și cel mai frumos om pe care mi-a fost dat să-l cunosc. Un om pe care îl admir și îl respect din suflet, un om a cărui companie mă liniștește mereu și mă tonifică. Un om cu care pot râde sincer, la fel cum pot plânge sincer.
Un om lângă care am crescut, de fapt, cu care am crescut. De la primele bastonașe și adunări, de la tezele de la română și la orele de învoire pentru olimpiade, la strugurii albi mâncați în cimitirul de la Pacea. Au urmat bulgăreli energice în clasa a 6a, primele discuții despre menstruație, despre băieți, dar și prima țigară fumată împreună (cred că eram deja în clasa a 10a, în părculețul de la Spitalul Județean).
A urmat o fugitivă discuție (pe-o bancă din părculețul de lângă Primărie, la sfârșit de august) despre facultate. Au urmat bagajele la 6 dimineața la Obor (lângă Casino Diamond!), cafeaua lungită până pe la 9, urmată de ochiuri cu brânză. Salatele și pastele pe care le pozam eu mândră, accidentul de la 3 dimineața și râsetele înfundate. Cărțile trase la xerox, paharul uriaș de cognac și cătușele (da, cătușele!).
A urmat băiatul în portocaliu, portofelele și telefoanele, vestea că va pleca (pe o băncuță, din nou pe o băncuță, în Cișmigiu). Ca o paranteză, se pare că multe discuții s-au petrecut în parcuri; cred că nu m-am mai plimbat de mult.
Jocul de zaruri de lângă bradul înconjurat de cutii de bere, weekend-ul la Sibiu, telefoanele tot mai rare, veștile proaste pe care le-am tot primit, grijile pe care mi le-am tot făcut.
Apoi o mică veste, o amăgire, o revenire.
Nu vreau în jurul meu mulți oameni, nu îmi doresc gașcă sau mulți prieteni virtuali, vreau doar să nu ne îndepărtăm noi niciodată!
Mulțumesc că rămâi în viața mea. Mă gândesc că 18 ani e totuși prea puțin comparativ cu tot restul vieții.
http://www.youtube.com/watch?v=VNvZI1l6HE0
PS: Nimeni nu e întâmplător în viața mea, iar asta-mi dă tot mai mult de gândit.
Lamaisizahar's Blog 