M-a pocnit astăzi un val de egoism. Dar egoism din ăla pur, de mi se rupe de ce e în jurul meu. Mi se rupe de toți din jurul meu. De toți. Prieteni, colegi, vecini, băiatul de la chioșc, toți.
Nu sună bine, așa-i?
Hai s-o luăm altfel. Eu sunt un copil sensibil și am un suflet bun. Am bun-simț și sunt atentă la chestiile din jurul meu. Că unul tușește mai apăsat, sau că și-a lăsat mâna cumva, mie îmi transmite ceva. Nu țin minte aniversări, dar când fac un cadou, îl fac cu tot sufletul meu. Fără să mă mai uit în portofel. Sunt de o naivitate din aia care dă în penibil. Sunt omul care se dedică pentru că crede și nu pentru că trebuie. Cândva, cineva, cumva, va înțelege asta la mine, și va respecta asta la mine. Dar nu despre asta e vorba, din moment ce mă doare-n cur de restul.
Ei bine, oamenii au profitat mereu de mine. De implicarea și de energia mea. Au supt energia din mine. Pentru niște motive punctuale și în general superficiale. Într-un fel sau altul. Nu-i acuz pe ei, mă acuz pe mine pentru că nu am știut putut să spun NU. Sau STOP.
Și astăzi am ajuns în punctul în care, poate pentru prima dată în viață, m-am pus pe MINE pe primul plan.
Mă acuzi în frustrarea ta că am trișat la un joc prietenesc și aparent relaxat de poker? Îți spun că nu? Nu mă crezi? Nu e suficient? Dacă nu, gata. That says it all.
Nesimțiții de la metrou se izbesc în mine? Și mereu mă feresc din calea lor? Să aibă animalele loc să treacă? Gata.
Îmi dau demisia și îmi mai pasă că nu-ți găsești om în locul meu? Am lucrat pe brânci zi-lumină? Gata.
Te-am înțeles cum am putut mai bine? Am lăsat de la mine? Am trecut peste? Gata.
Nu, este viața mea. Nu mă căsătoresc pentru că așa e normal după o relație de aproape 3 ani, nu fac copii pentru că sunt tânără și pot. Nu mă mai zbat pentru o casă. Sau o portieră sau 4. Nu.
Nu mai vreau să fiu nefericită pentru o viață care, în fond, nu e a mea. Trăiesc pentru alții? Și atunci unde sunt acești alții să mă asculte? Să-mi șteargă lacrimile? Să mă ia în brațe când mi-e greu? Unde sunt? Unde?
Unde sunt cei care mă cunosc și care spun: „Ești nebună!” atunci când zic că viața e mai mult de o rată și o cartelă magnetică de la bloc?
Unde sunt cei care mă cunosc să înțeleagă că plâng neputincioasă în fața unei existențe fade? Unde sunt cei care mă cunosc atunci când spun că religia sau sexualitatea sau căsătoria sau etc sunt degeaba?
De ce-mi cumpărați mărgele de la Mango sau mai-știu-eu când eu nu port așa ceva? De ce îmi spuneți să-mi pun fond de ten pe față? Nu mă cunoașteți? Nu-mi sunteți prieteni? Nu știți că-mi plac jocurile de table, cărți sau remmy și joc ore-n șir de plăcere? Nu știți deja că nu port tocuri pentru că nu văd rostul acestui chin cotidian pe asfalt? Nu știți că nu dau bani cerșetorilor, deși vreau să ajut? Nu știți că urăsc limitarea, superficialitatea, snobismul, minciuna (mai ales față de sine!) și jocul inutil de rol?
Nu știți că-mi place la nebunie să mă plimb pe străzi după ce am băut două beri Tuborg, să observ altfel oamenii, străzile, zgomotul? Nu știți că pentru mine timpul e relativ? Că întârzii și că nu calc haine? Nu știți că urăsc prostia? Nu știți că urăsc oamenii care se descriu în tiparele altora? Că pentru mine clipa e una, acum, aici, așa, și că nu-mi pasă cine mă vede simțindu-mă bine? Nu știți că vreau să văd fiecare răsărit și că eu caut idealuri?
Nu știți deja că vreau să plec în lume? Să am un trai nomad? Și fericit? Că nu mă leg de oameni și de locuri? Decât prin amintiri frumoase? Nu știți că îmi place Metallica de mor și în general trăiesc muzica? Că e nevoie de un vers pentru a mă deconecta? De un zâmbet sau de o pauză în conversație pentru a mă simți împlinită?
Nu știți că urăsc Parisul? Că urăsc gadget-urile? Că urăsc din suflet orele fixe și cuvântul „trebuie”? Că urăsc cuvântul „mâine”, sau „perspectivă” sau „responsabilitate” sau „maturirate” sau „compromis”?
Nu știți că eu, uitându-mă în oglindă, văd un copil care iubește briza mării și pisoii și chihuahua și libertatea? Nu știți că sunt schimbătoare și nu țin niciodată ranchiună? Nu știți că spun verde-n față ce am pe suflet? Că nu-mi aleg cuvintele? Că respect bătrânii? Că plâng la filme și că îmi vine mereu să dansez în ploaie sau să fac „îngeri” în zăpadă?
Că iubesc noaptea în splendoarea ei și că iubesc valurile mării? Că iubesc mirosul cafelei și că nu mă pot lăsa de fumat? Că iubesc un alt copil mic pe lumea asta cu tot sufletul meu? Că aș merge desculță și aș *^%&^& toți țiganii? Că vorbesc mult, dar niciodată despre mine?
Ați observat, prieteni dragi, că îmi plac culorile și formele și verdele naturii? Că citesc rar (din păcate), dar atunci când o fac, citesc cu sufletul și nu cu ochii/mintea? Că mereu citesc întâi ultimele 2 propoziții/fraze ale cărții? Că iubesc stilul modernist în literatură? Sau Școala Flamandă în pictură? Sau animațiile când e vorba de filme? Că îl ador pe Edward Norton? Că o detest pe Angelina?
Ați observat că îmi pasă de backgroud-ul oamenilor?
Ei bine, nu cred că știți. Despre mine. Și chiar dacă ați ști, ați încerca să-mi modelați copilăria mea eternă într-o servietă pe tocuri. Sau într-un om meschin. Sau oricum altfel decât sunt și decât îmi doresc să fiu.
Ei bine, astăzi am zis punct. Sunt eu cu mine. Și nisipul galben, Corrido Sangria, diminețile târzii, băieții care cântă la chitară, spuma de baie sau fructele de mare. Sau orice altceva îmi place sau mă definește.
Refuz să mă mai conformez. Mi-am spus că egoismul tinereții se transformă în amintirile bătrâneții. Și vreau să mă țin de cuvânt. Voi vizita și Africa, și Ontario, și Amsterdam, și Tokio, și Dublin, și Chile șamd.
Voi fi eu, fata care nu-și cumpără bilet în autobuz și care zâmbește aproape tâmp când picură ușor vara afară.
Lamaisizahar's Blog 